0

5 subiecte – 5 sfaturi, sugestii utile pentru vacanţă (2) – Activităţile sportive pe timpul vacanţei

Campania 5 subiecte – 5 sfaturi, sugestii utile pentru vacanţă continuă. Dacă ai ratat primul articol, iată aici – 5 subiecte – 5 sfaturi, sugestii utile pentru vacanţă (1) – Plictiseala

Amintesc că pentru cele 5 subiecte/întrebări avem răspunsuri, sfaturi, sugestii de la prietena fetei mele psiholog Cristina Mihaela Răileanu.

Așadar, azi vorbim despre activitățile sportive pe timpul vacanței.

Sunt părinți care preferă o vară foarte relaxată, cu multă înghețată, răsfățuri culinare de vară și activități fizice puține, pentru că e ”obosit” copilul de la mersul zilnic la școală, în plus făcea balet, baschet, tenis în timpul școlii.

Ne oprim cu sportul sau încurajăm activitățile sportive și pe pe timpul verii?

Le recomand tot timpul părinților care îmi trec pragul pentru consiliere parentală să-și înscrie copiii să facă sport. Motivele pentru care fac asta sunt: sportul practicat încă de la vârste mici (3-4 ani) ajută la o dezvoltare fizică și psihică armonioasă, îi dezvoltă copilului valori precum echilibru, perseverență, încredere în sine, flexibilitate, adaptabilitate, îl învață cum să piardă, dar și să se bucure când câștigă.
De asemenea, are un rol incontestabil în dezvoltarea abilității de lucru în echipă, îi învață să coopereze, le dezvoltă răbdarea, îi ajută să fie mai organizați.
Trebuie amintit și faptul că sportul ajută la prevenirea obezității. Statisticile arată că suntem pe locul 2 în Europa în ce privește obezitatea infantilă.

Activitățile sportive pe timpul vacanței foto credit – unsplash.com

Cum ajută sportul la dezvoltarea atenției și concentrării? Că doar nu ne oprim din gândit pe timpul verii…

Prin activitatea fizică susținută creierul se bucură de un aport crescut de oxigen și substanțe nutritive care ajută la buna lui funcționare.
Prin sport ne eliberăm de stres, învățăm să ne centralizăm atenția într-o manieră susținută și constantă împărțind o sarcină mare în sarcini mai mici.

Unii spun: e pierdere de timp, mai bine să-și facă temele date pe timpul verii de la școală! 

Copiii au nevoie să-și consume surplusul de energie, să învețe ce înseamnă autodisciplina și consecvența, iar aceste aspecte odată dezvoltate îi vor fi de folos pe parcursul întregii vieți, iar performanțele lui școlare se vor îmbunătăți, căci sportul practicat într-o manieră organizată ne ajută să fim ordonați și în gândire. Așadar, sportul nu numai că nu este pierdere de timp, este un câștig pe termen lung.

Ajută sportul la diminuarea anxietății acolo unde există probleme de socializare?

Da, sportul ajută la diminuarea anxietății. Activitățile sportive dezvoltă curajul de a lua decizii, îi determină pe cei mici să colaboreze, să-și recunoască limitele, dar și să-și asume consecințele asupra propriului comportament. De curând l-am însoțit pe băiețelul meu la un meci de baschet. Pe drum am discutat despre cât de diferit este un meci de baschet, față de un concurs de karate (a practicat karate timp de 6 ani). Răspunsul lui a fost “presiunea este mult mai mare la meciul de baschet, deoarece aici nu e vorba doar de mine. Dacă fac ceva greșit nu pierd doar eu, pierde întreaga echipă.”

Dorința de a contribui, autodisciplina și competența, dar mai ales respectul pentru sine și pentru ceilalți sunt atribute esențiale obținute de micii sportivi.

Încurajați copiii să facă sport oricând, căci sportul înseamnă sănătate, armonie și echilibru.

Următorul subiect pe listă are legătură cu activitățile de conectare pe care le puteți face cu copiii pe timpul vacanței. Ca să nu ratați vreun articol, AICI este pagina de facebook a blogului, dacă sunteți în căutare de idei de activități AICI este secțiune cu ce facem noi.

 

0

Ziua Empatiei marcată pentru prima oară în România -10 iunie 2019

Adevărul este că nu știm foarte bine, ca popor, empatia.

Iată că, pentru prima oară în România, se lansează invitaţia de a marca Ziua Empatiei pe 10 iunie 2019, o zi de conştientizare a importanţei şi a impactului empatiei la nivel personal sau colectiv şi de a contribui la construirea unei culturi a empatiei în comunităţile în care trăim.

Obiectivele evenimentului Ziua Empatiei sunt de a informa despre semnificația empatiei și modalități de dezvoltare a ei, de a promova rolul şi puterea empatiei în comunitate şi de a pune empatia în mișcare.

Pentru acest an, organizatorii propun marcarea acestei zile prin lecturi publice sau private și prin conferinţa Building Empathy in My Community.

Ziua Empatiei – invitaţie la lectură – Eveniment Naţional

Pentru că 2019 este şi Anul Cărţii şi pentru că cititul poate avea o contribuţie importantă la dezvoltarea empatiei, românii sunt invitaţi ca, în orice colţ al României ar fi, pe 10 iunie 2019, să organizeze lecturi publice sau private despre empatie.

Lecturile pot fi organizate de tine în oraşul tău, la serviciul tău, într-o şcoală, într-o librărie sau într-o bibliotecă, într-o cafenea, ceainărie sau într-un hub, în orice loc preferat de tine sau chiar în familia ta. Pot fi organizate de către orice organizaţie sau persoană care salută iniţiativa. Până în acest moment, s-au făcut înscrieri din 10 judeţe, existând chiar şi câte doi organizatori în anumite judeţe” declară Claudia Serbănuţă, membru în echipa de proiect.

Cei interesaţi de organizarea acestui eveniment pot găsi mai multe detalii şi suport în organizarea evenimentului pe http://empathyday.eu/index.php/cum-te-implici/

După eveniment, vor fi premiaţi trei organizatori locali cu un set de cinci cărţi de la editura Cartea Copiilor.

Conferinţa „Building Empathy in my Community” – Bucureşti

Luni, 10 iunie 2019, începând cu ora 14:00, în Bucureşti, va avea loc şi conferinţa Building Empathy in My Community. Conferinţa reunește lideri în diverse domenii, antreprenori și inițiatori de proiecte din companii și organizații nonprofit, propunându-şi  să aducă poveşti de succes şi, mai ales, mai multe perspective despre impactul empatiei în diferite comunităţi: antreprenoriat, leadership, resurse umane, customer care, educaţie, parenting, comunităţi şi nu numai.

La conferinţa găzduită de Cartier Hub sunt aşteptaţi traineri, consultanţi, specialişti HR, antreprenori sociali, manageri, psihologi, specialişti în educatie, cadre didactice, părinţi, persoane care doresc să contribuie la construirea unei culturi a empatiei în spaţiul în care construiesc relaţii de calitate.

Participanţii vor afla, pe parcursul a patru ore, ce este şi ce nu este empatia şi, mai ales, care este valoarea empatiei, vor descoperi perspective diferite despre impactul empatiei în diferite comunităţi sau niveluri, vor obține instrumente şi tehnici pentru a rezolva provocările cu care se confruntă, prin intermediul empatiei. Participarea la conferință este gratuită, pe bază de înscrieri: http://empathyday.eu/index.php/program/

Speakeri: Lăcrămioara Ocunschi (inițiator proiect, facilitator Comunicare Nonviolentă), Claudia Şerbănuţă (PhD, MSLIS, Library specialist), Dana Nae Popa (Owner & Managing Partner Pastel), Alexandru Moldovan (Consultant în resurse umane), Mihaela Gîrleanu (Director Executiv Organizația Națională Cercetașii României), Claudia Chiru (cadru didactic, fondator SAGA Kid), Mihaela Ioanițoaia (fondator Asociația Există viață după doliu), Mirela Şteţco (Director Training și Suport Teach for Romania), Oana-Alexandra Budiș (psiholog la Fundația Regală Margareta a României), Luiza Ştefan (psiholog, facilitator Jocul Emoțiilor), Raluca Sadula (consilier de dezvoltare personală).

De la ora 18.15 la ora 19.00, tot la Cartier Hub, adulţii vor face loc copiilor. Binecunoscuta scriitoare Victoria Pătraşcu, de la Asociaţia De Basm, va susţine o lectură publică gratuită pentru copii din cartea “Ela cea fără cuvinte”, o poveste despre iubire, despre zgomotul lumii de azi, despre toleranță și despre curajul și împăcarea de a fi altfel.

Ce poate însemna sau ce ai putea face de Ziua Empatiei? Poate însemna în primul rând conştientizare. Poate fi o ocazie să afli mai multe despre ce înseamnă şi ce nu înseamnă empatia,  ce este ascultarea empatică şi care sunt barierele ei, să împărtăşeşti poveşti personale în care empatia a avut un rol important, să aduni o mână de oameni în biroul tău sau într-un loc preferat şi să povestiţi despre empatie, să organizezi lecturi private sau publice sau să organizezi poate alte activităţi care să pună în lumină empatia. Ai putea chiar să faci un exerciţiu de imaginaţie de la prima oră, să îţi pui ochelari empatici şi să vezi cum e lumea pentru cei de lângă tine, poate chiar “să te pui în papucii” unei persoane pe care ţi-e greu să o înţelegi. Iar dacă la sfârşitul zilei simţi că puteţi face lucrurile cu mai multă pace, bucurie şi împlinire, înseamnă că ai reuşit să pui empatia în mişcare”, Lăcrămioara Ocunschi, iniţiatorul mişcării Ziua Empatiei

Despre Ziua Empatiei

Ziua Empatiei este un proiect pilot şi o mişcare civică iniţiată de Lăcrămioara Ocunschi, alături de Claudia Şerbănuţă, şi derulată cu suportul Oanei Mihaela Constantinescu (Mămica activă). După acest eveniment pilot, se doreşte înfiinţarea unui ONG care va face lobby pentru declararea oficială a unei zile a empatiei, cercetări legate de nivelul de empatie, va crea programe pentru dezvoltarea empatiei, și va duce poveştile empatiei mai departe.

Mai multe detalii:

Siteul oficial http://empathyday.eu Instagram @Empathymove, pagina Facebook Empathy Move şi evenimentul Building Empathy in My Community
Pentru a susţine această iniţiativă,  a fost creată o ramă pentru poza de profil Facebook: “Empathy Day” de la Empathy Move.

 

2

5 subiecte – 5 sfaturi, sugestii utile pentru vacanţă (1) – Plictiseala

Luna aceasta am o campanie simpatică/utilă pentru voi – 5 subiecte – 5 sfaturi, sugestii utile pentru vacanţă.

Scurtă și la obiect – 5 subiecte/întrebări la care avem răspuns, sfaturi, sugestii de la prietena fetei mele psiholog Cristina Mihaela Răileanu. Cu Cristina am lucrat și alte subiecte care au fost bine primite de voi, de aici și idea de a avea o dată pe lună, mici intervenții utile mie și părinților care poposesc pe acest blog, de la un specialist.

Bun, făra a mă lungi cu introducerea, iată primul subiect: PLICTISEALA

Acuși e vacanță! După efervescența de început- yeyy, e vacanță, intră în scenă bine-cunoscutul – Mă plictisesc!

Bun, ce facem cu plictiseala? E de bine sau nu? Cum ar trebui să abordăm starea aceasta? Ii pun o carte în mână și, probabil, prima reacție va fi – ce vrei cu asta? Dăm drumul la tv – ca soluție finală?

Familia – prima societate a copilului este cea în care acesta învață cum să relaționeze cu cei din jur, cum să se poarte în diverse situații, care sunt acele valori și principii pe care părinții pun accent.

Dacă celui mic i se oferă tot ce își dorește, dacă întreaga casă se transformă în depozit pentru jucării, plictiseala cu siguranță își va face simțită prezența destul de repede.

De altfel, din punctul meu de vedere plictiseala este benefică, deoarece ajută la dezvoltarea creativității și imaginației celui mic.

Cele mai prețioase momente de conectare pe care le-am trăit alături de băiețelul meu au fost în momentele în care neavând la îndemână jocuri sau jucării, am inventat diverse distracții care pe mine m-au ajutat să pătrund în universul vast al trăirilor lui, iar pe el l-au ajutat să-și exprime emoțiile. De nenumărate ori s-a transformat în personaje de poveste sau am călătorit prin cele mai minunate locuri sau un băț s-a transformat pe loc în cal, iar o lingură și o oala au devenit cea mai grozavă tobă. Pornind de la câteva cuvinte sau imagini am creat povești despre prietenie, despre lume, despre generozitate.

Încă de când era foarte mic, am amenajat un spațiu pentru lectură unde ne întâlneam pentru a bea ceai, a mânca biscuiți pe care îi preparam împreună și a pătrunde în lumea magică a poveștilor. I-am citit încă de când era bebeluș, acum îmi citește el mie.

Copilului nu îi spui să citească, îl ajuți să iubească poveștile, îl iei cu tine la librărie, la târguri de carte, îi permiți să-și aleagă cărți adecvate vârstei, citești tu ca părinte. Copilul învață mai mult din ce vede că face părintele, decât din ce îi spune să facă.

Nu-l poți trimite pe copil să citească în timp ce tu te uiți la televizor sau butonezi telefonul. Nici nu zic că ar trebui să le interzicem să aibă acces la gadgeturi, căci în felul acesta nu-i ajutăm decât să și le dorească și mai mult, le creștem importanța în ochii copilului. Totul trebuie făcut cu moderație și având în minte permanent că suntem modelul copilului nostru. Când ceva nu ne place în comportamentul copilului nostru, trebuie să privim cu atenție la noi, căci copilul este oglinda noastră.

Vă îndemn să lăsați copiii să se plictisească, nu se știe niciodată ce opere de artă pot crea în astfel de momente. Să le permitem copiilor să își dezvolte creativitatea și imaginația.

foto credit – unsplash.com

Concret, când vine copilul cu ”plictiseala” în proțap:

Ne oprim din ce facem pentru a-i acorda atenție, îi spunem ca e ok să se plictisească și încercăm să descoperim împreuna ce simte în legătură cu plictiseala și cum am putea umple aceste momente.

Este important pentru copil să aibă posibilitatea de a alege cum își petrece o parte din timpul său liber.

Următorul subiect pe listă are legătură cu activitățile pe care le puteți face cu copiii pe timpul vacanței. Ca să nu ratați vreun articol, AICI este pagina de facebook a blogului, dacă sunteți în căutare de idei de activități AICI este secțiune cu ce facem noi.

0

1 Iunie zi de sărbătoare pentru copii și părinţi – interviu cu Nadia Tătaru – Itsy Bitsy

Mai țineți minte cum ne doream ca ziua noastră, a copiilor, să o sărbătorim împreună cu familia și prietenii?

În urmă cu 3 ani, a fost promulgată legea prin care ziua de 1 iunie a fost declarată zi de sărbătoare legală, devenind astfel zi nelucrătoare la nivel naţional.

Propunerea legislativă care a modificat articolul 139 din Legea nr. 53 / 2003 – Codul Muncii a avut în spate o campanie inițiată și derulată timp de un an de Itsy Bitsy FM. Campania viza conștientizarea importanței timpului de calitate părinte-copil.

În campania Itsy Bitsy FM au fost implicați liderii de opinie – Andreea Marin, Virgil Ianțu și Tily Niculae -, parlamentari, psihologi, reprezentații Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), asociații de părinți şi zeci de mii de susţinători din toată țara.

campanie Itsy Bitsy

1 iunie zi liberă națională – 2016

Am stat de vorbă cu Nadia Tătaru, fondator Itsy Bitsy, inițiator al campaniei 1 Iunie zi liberă națională despre ”nașterea” campaniei, despre copilărie și despre festivalul 1UNIFEST cel mai mare festival al copiilor și părinților organizat de Itsy Bitsy, în parcul Al. Ioan Cuza din București.

Iată povestea:

Care a fost triggerul pentru 1 iunie zi liberă? Cu siguranță ideea aceasta exista undeva acolo, pe lista de ”to do”, dar ce a declanșat hotărârea de face campania și demersurile necesare pentru a deveni zi libera? 

Faptul ca părinții petrec din ce în ce mai puțin timp de calitate cu copiii lor a fost triggerul campaniei. Oamenii mari nu mai sunt conștienți că atunci când stau cu televizorul deschis, cu telefonul în mână sau cufundați în gândurile lor cu grijile zilnice nu sunt disponibili 100% pentru copil, pentru relația cu el. Când se întâmplă un “alături” și nu un “împreună” copiii nu se simt cu adevărat conectați cu părinții lor. Dar dacă părinții le-ar oferi măcar 20 de minute pe zi de ascultare adevărată, de la suflet la suflet, atunci copiii ar fi mai sănătaoși, mai încrezători, ar avea mai multă putere și mai multe succese școlare!

Și spun asta din experiența proprie și din experiența multor oameni din jurul meu, pentru care această campanie de 1 iunie zi libera a fost un AHA moment.

Care este cea mai dragă amintire a ta din copilărie legată de ziua copilului?

Nu am amintiri din copilărie legate de ziua copilului. Am însă amintiri plăcute din după-amiezile de duminică, când mă hârjoneam împreună cu părinții.

Ai avut un joc preferat în copilărie? Se va juca și în cadrul festivalului?

Când eram mică am jucat toate jocurile posibile și imposibile. Dar cel mai mult îmi amintesc că săream coarda și jucam Șotron, Rațele și vânătorii și Țară-țară vrem ostași. Sigur se vor juca la 1UNIFEST, la Zona Itsy Bitsy Creativ și Joacă.

Mulți nu realizeaza munca din spatele unui festival. Ce te face să treci peste greutăți ca lucrurile să se întâmple? 

E multă muncă, e drept, iar noi suntem o echipa foarte mică, mică dar inimoasă. Uneori lucrurile întârzie sau nu ies cum ne-am dorit. Norocul nostru e că gândim pozitiv! Și mai e ceva, faptul că știm să facem echipă și tragem toți la același obiectiv. Iar când ne trezim cu blocaje sau lucruri care nu ies, ne repliem repede și găsim solutii noi, și mai faine, pentru că suntem flexibili. Să facem fiecare tot ceea ce putem în dreptul nostru, dar să fim atenti la ce e jur și să lăsăm lucrurile să se întâmple, să credem că lucrurile se vor aranja cum se poate mai bine – sunt acele tips&tricks care ne ajută să o scoatem la capăt!

Și firește, când ne uitam în urmă, poate ceea ce am realizat este cu 30-40% diferit față de ce ne-am propus, dar de aici vine și frumusețea lucrului construit împreună!

Un gând pentru copii și părinți de 1 iunie?

Bucurați-vă unii de alții! Petreceți timp împreună, conectați-vă de la suflet la suflet!

Vă asteptam cu drag la 1UNIFEST!

Detalii program 1Unifest AICI, Facebook event AICI

1UNIFEST

Afiș festival

Dacă vrei să citești interviuri interesante și povești despre oameni care au desfășurat campanii frumoase, de interes social, iată inspirație AICI

0

Acceptare și accesibilizare. Interviu cu Ruxandra Mateescu – Asociaţia Supereroi printre noi

Adevărul este că, mulți dintre noi, fără vreo dizabilitate, purtăm ca adulți rănile copilăriei despre neacceptare, despre a nu fi îndeajuns de bun, de isteț, de slab, de înalt, și, cu toate astea nu suntem dispuși către acceptare și nici măcar nu ajungem cu gândul la cuvântul acceptare pentru oameni diferiți, pentru cei are muncesc enorm pentru acceptarea de care nici tu n-ai avut parte, pentru care ai muncit și tu, și de care te temi groaznic, numai că acum o poți ascunde mai bine.

Acceptarea se învață greu sau ușor, depinde cum te-a găsit și vindecarea până la ea te trece precum o operație pe creier. Nimeni nu-și dorește dizabilitatea, dar ea există și nu o poți îngropa pentru că e deranjantă. Nu! Așa cum vremea e cum vrea ea – azi soare, mâine furtună – așa și cu dizabilitatea! Nu o poți schimba, o trăiești, o urăști, înveți să o iubești, o spui și altora și faci ceva în privința asta.

În martie 2019, la București, s-a desfășurat workshopul Cum putem accesibiliza activităţile culturale pentru persoanele cu dizabilităţi?

Asociaţia Supereroi printre noi a invitat persoanele cu dizabilităţi, familiile şi prietenii lor, artişti, manageri culturali, profesioniști din domeniul psihologiei/psihoterapiei, precum şi pe cei care iubesc pe cineva cu nevoi speciale, la două zile de workshop pe tema accesibilizării spațiilor şi evenimentelor culturale pentru persoanele cu dizabilităţi.

Workshopul a fost susţinut de către Roger Ideishi, director și profesor de terapie ocupațională la universitatea Temple din Philadelphia, SUA și profesor asociat la Universitatea Metropolitană din Tokyo, Japonia. Accesul a fost gratuit, fiind nevoie de înscriere în prealabil.

Cum a ajuns Roger Ideishi în România?

Despre cum a fost posibil acest workshop mi-a povestit în interviul de mai jos Ruxandra Mateescu, fondatoarea Asociației Supereroi printre noi.

Cum/când ai auzit de  profesor Roger Ideishi?

Am auzit de Roger Ideishi în anul 2017, în august, după prima ediție ”Filmele Olgăi” – Proiecţii de film adaptate senzorial pentru copiii cu nevoi speciale. Imediat după eveniment o prietenă, Lili Covaci, mi-a trimis un link către un interviu foarte scurt cu Roger. Mi s-a părut fascinat tot ce am auzit. Am avut sentimentul acela că nu ești singur, că ceea ce gândești să faci pentru copilul tău și pentru prietenii lui nu e utopie, nu e doar în capul tău, iată, și alți oameni s-au gândit la asta, că sunt gânduri realizabile. Mi-a dat curaj! Am devorat toate materialele despre el și munca lui, la universitatea unde lucrează, cu cine a lucrat, despre spațiile accesibilizate în USA.

I-am trimis mail abia un an mai tarziu, când am simțit că am curajul necesar să vorbesc cu el și să îi povestesc ce am făcut și ce îmi propun să fac. A răspuns în câteva ore și de atunci ținem legătura. Am învățat de la el enorm de mult, mi-a trimis materiale după care să învăț – despre cum să propun și să fac activități accesibile pentru persoanele cu dizabilități. Am vorbit de foarte multe ori live pe Skype. Și, în ultimul an și jumătate, am avut așa un bust de energie pentru noi proiecte și evenimente, pentru că a fost atât de deschis, dornic să împărtășească și transmită, nu numai pentru cei din țara lui, ci și pentru restul lumii, cum se pot accesibiliza activitățile culturale pentru persoanele cu dizabilități.

În afară de accesibilizarea actului cultural, orice formă de arta în proportie de 25% sau mai mult reprezintă o formă de terapie. Cum ai descoperit asta?

Art terapia este un segmnent aparte, terapia prin arta se face de către oameni specializați, pe ambele domenii. Ceea ce fac eu nu este terapie prin artă și nu aș vrea sa intru în zona asta pentru că nu am cunoștințe de artă, de terapie, doar în măsura în care trăiesc terapie zi de zi datorită Olgăi. Nici nu am cunoștințe de psihologie, doar din pasiune și din nevoie pentru mine și copilul meu. Art terapia nu e ceea ce fac prin evenimetele pe care le organizez, ele sunt forme de vindecare a unor răni, pentru că pun oamenii la un loc. Atât persoana cu dizabilitate cât și familiile cu copii cu dizabilitate ies din casă, împreună la activități culturale. Cred că aduc vindecare, deoarece nu te mai simți singur, între patru pereți, în fața unui calculator sau televizor.

In cazul nostru, Olga s-a născut cu multiple malformații, cu multe probleme de sănătate, cu trăsături faciale atipice, și, evident, în primii ani ieșeam afară doar în căruț, pentru că un timp a fost într-un aparat ghipsat. Oamenii se uitau urât la noi. Da, urât! Alt cuvânt nu îmi vine. Sau se uitau cu milă și dezgust, de nu puteai rămâne între ei. Multă vreme ne-a fost greu să ieșim din casă, ca o familie în locuri publice. Exact din motivele astea. Apoi, eram obositi, deprimați, depășiți de tot ceea ce ni se întâmpla, ceea ce trăiam, că nu mai aveam putere să avem relații sociale. Vreo 5 ani ne-au trebuit să ne vindecăm de lucrurile astea, să ieșim, să prindem curaj să ieșim în lume încet-încet, dar ne-am dat seama că lumea nu este accesibilă pentru Olga. De aici a pornit dorința, de la experiența noastră, de a crea evenimente și contexte sociale care să fie vindecătoare și de folos pentru copiii și famiile cu nevoi speciale. Pentru că știm ce înseamnă izolarea prin care trec, ce înseamnă să ieși din casă într-un mediu complet ostil. Asta am vrut prin ceea ce facem, să construim un mediu prietenos, accesibil familiilor cu copii, adulți cu dizabilități.

Există deschidere pentru a accesibiliza cultura, evenimentele la noi. Ce experiențe ai? 

Nu există deschidere de a accesibiliza cultura, în general nu există deschidere pentru a accesibiliza nimic! Dacă pe partea de a accesibiliza fizic locuri, evenimente, oamenii sunt empatici, ca acces fiind mai ușor de făcut – rampa, toaletă largă, pe partea de acces/ accesibilizare pentru persoanele cu dizabilități intelectuale la diverse medii considerate elitiste, culturale, academice deschiderea este zero. Oamenii care lucrează sau frecventează zonele acestea consideră că arta, cultura e un domeniu rezervat celor instruiți, educați, celor care știu să se poarte frumos, nu fac gălăgie când nu e momentul, nu șâșâie, nu ating lucruri, nu ridică mâinile, nu vorbesc tare, nu se mișcă necontrolat când trebuie să stea liniștiți.

Din experiență, sunt foarte puțini manageri culturali, consumatori de artă și cultură care consideră că și persoanele cu dizabilitate neuro-cognitivă pot participa la un concert, la vernisajul unei expozițiii, vizitarea unei galerii de artă.

Toate vin dintr-o convingere limitativă, oribilă pe care o perpetuăm de zeci de ani – persoanele cu dizabilitate intelectuală nu pricep nimic din lumea din jurul lor sau că trăiesc în lumea lor. Nimeni nu trăiește în lumea lui, și ei trăiesc în lumea noastră, doar că au un fel de a percepe lumea într-un mod pe care noi nu îl decodăm. Lumea pentru ei este la fel ca și pentru noi.

Există premisa greșită că persoanele cu dizabilitate nu au viață interioara și nu au sentimente. Dacă pornești de la această premisă, este normal să nu vezi rostul accesibilizării mesajului cultural, de aceea trebuie deconstruit mitul acesta.

Persoanele cu dizabilități neuro-cognitive au viață interioară, au sentimente, au gânduri, văd lumea în care trăiesc, nu trăiesc într-o lume a lor care e făcută dintr-un neant, sunt la fel de viabile interior ca tine, ca mine, ca fiecare dintre noi, doar că decodarea se face după altă cheie, dar nu înseamnă că nu se face, că la ei nu ajunge nimic.

Dacă s-ar înțelege acest lucru ar fi o deschidere mai mare pentru accesibilizarea artei, culturii.

Sunt muzee care au încercat accesibilizarea expozițiilor temporare și permanente?

Există, puține, dar există. Sunt manageri culturali, pe care îi și cunosc personal, și care m-au întrebat cum pot accesibiliza expozițiile, spațiile culturale pe care le conduc încât și pentru persoanele cu dizabilități să le poată vizita

Acum este foarte important ca noi și cei ca noi – părinți ai copiilor cu dizabilitati, respectiv adulți cu dizabilități – să vorbim cât mai deschis, sincer despre nevoile și realitățile pe care le trăim. Dacă noi nu povestim viața nostră concret, ceilalți nu vor înțelege ce înseamnă viața asta și nu se vor gândi la nevoile noastre atunci când concep un program, o expoziție.

Dacă noi nu ne facem auziți, restul lumii nu are de unde să știe, să pună întrebări, să cunoscă și să schimbe ceva din munca lor. Practic dacă noi nu vorbim, dizabilitatea, viața în dizabilitate nu există și pentru ceva ce nu exista nu se poate face acomodare, accesibilizare.

Cei cu care am colaborat, nu știau nimic despre nevoile noastre (ale tuturor celor care au dizabilități) și au avut întrebări, au pus întrebări, au înțeles, au încercat să schimbe ceva din munca lor pentru ca le-am povestit, le-am vorbit. Dacă tăceam, informația nu ar fi ajuns la ei, nevoile speciale sunt diferite și necesită moduri diferite de abordare. Vorbind despre dizabilitate, facem oamenii, operatorii culturali să înțeleagă o realitate pe care tu o trăiești zilnic și pe care ei poate o întâlnesc ocazional 2-3 secunde, fără detalii semnificative sau nu.

O parte din muzeele din București au încercat să își accesibilizeze expozițile, sunt și câteva din țara, dar nu stiu exact ce au făcut.

Despre beneficiile accesibilizării – Ruxandra a scris pe site un post explicativ: Beneficiile activităţilor culturale și educaţionale adaptate copiilor cu nevoi speciale. Despre partenerii Supereroi printre noi și evenimentele în parteneriat cu muzee și galerii de astă, artiști vizitați pagina de Facebook https://www.facebook.com/SupereroiPrintreNoi/ și site-ul http://supereroiprintrenoi.ro/

Cu ce a venit nou workshopul lui Roger Ideishi? 

Subiectul a fost nou, nu s-a mai abordat, a fost o premieră pentru România.

Am trimis peste 300 invitații către instituții de stat și private.

Am pus părinți și manageri culturali în aceeași sală și au ascultat un om cu experiență de peste 30 de ani în accesibilizarea spațiilor culturale, crearea de program incluzieve.

AICI este sumarul workshopului.

După cum spuneam încercăm să demontăm mitul – cultura, arta sunt domenii elitiste, rezervate doar elitelor intelectuale  Arta este pentru toată lumea, cu cât mai non-verbal este publicul cu atât arta este mai potrivită pentru el. Ca să privești un tablou nu trebuie să vorbești, ca să privești un spectacol de dans nu trebuie să vorbești, ca să înveți să dansezi nu e nevoie să vorbești.

Ideea, convingerea privind non-elitismul artei a fost noutatea workshopului!

Cine sunt Supereroi printre noi?

Asociatia Supereroi printre noi a fost înființată acum 4 ani, de mine și soțul meu, am format o comunitate on-line, un site cu povești – Povești despre tăcere, despre lucrurile care nu se spun, povești ale părinților cu copii cu dizabilitate, ale fraților copiilor cu dizabilitate, adulților cu dizabilitate. Poveștile au venit încet-încet, ideea era să ne găsim, să ne întâlnim ca nimeni să nu se simtă singur.

Din anul 2017 am început să organizăm evenimentele adaptate pentru nevoi speciale. Lucurile cresc organic, odata cu creșterea Olgăi, cu nevoile ei, ale prietenilor ei. Vrem ca lucurile să vină de la sine, fără a forța lucrurile, și în acest fel vor crește ideile si programele noastre.

Cum căpăta putere un supererou, dar părintele? 

Am învățat să cer de la Dumnezeu putere pentru o zi, ziua curentă, rareori fac planuri pe lungă durată, e mai înțelept așa. Îmi iau puterea din liniștea si pacea pe care o cer de sus în fiecare dimineață.

Îmi iau puterea și din munca pe care o fac, mă încarcă pozitiv să fac lucuri pentru oameni ca mine, să văd copii fericiți la fiecare eveniment, cu părinți care se simt bine cu copilul lor în lume.

Mă întristez când văd familii triste, încrâncenate să apere copilul, apoi mă văd și pe mine în vitrinele magazinelor, am față de bodyguard când sunt cu Olga în oraș. Sunt încruntată, în gardă pentru cel care se uită urât la ea. Îmi place că la evenimentele noastre nu mă văd așa, nici pe ceilalți părinți nu îi văd așa, mă încarc cu liniștea care o văd. Asta e puterea mea.

Fiecare are resursele lui de putere. Ideea este că nu avem tot timpul putere, înainte de a purta ”bătălia” din exterior, avem de dus bătălia din interior – din capul nostru – cu diagnosticul, cu birocratia dosarelor de dizabilitate, nedreptățile din afara casei. Suntem obosiți de multe ori, părinții copiilor cu dizabilitate, ca și restul, au nevoie de prieteni, au nevoie de ajutor, nu doar de întrebarea cu ce să te ajut, ci de îți fac piața azi, doar tu fă lista, scot copilul în parc etc. Au nevoie de ceva concret! Iată inspirație vizuală, cum poți folosi un mesaj deja conceput dacă te blochezi cu telefonul în mână sau cu degetele pe tastatură – Cum pot ajuta un părinte al unui copil cu dizabilitate?

supereroi printre noi

carduri cu mesaje ce pot fi achiziționate de pe site-ul Supereroi printre noi, sursă foto:www.supereroiprintrenoi.ro

 

La copiii cu dizabilitate puterea vine de la copiii tipici. La Olga se vede din felul cum lucrează la terapie, este veselă, cooperantă. Puterea ei vine din acceptare, atunci când se simte acceptată.

La fel ca și în cazul adulților. Când nu ești oia neagră, ești linistit.

Asociația Supereroi printre noi muncește mult la vizibilitatea oamenilor speciali, la ”ieșirea din casă” a copiilor cu dizabilitate și a familiilor lor. Intrați pe site-ul lor http://supereroiprintrenoi.ro/ să descoperiți ce fac, scrieți-le, veți găsi în comunitatea Supereroi printre noi sprijin pentru acțiuni speciale și incluzive.

Dacă vrei să citești povești interesante, interviuri cu specialiști și despre oameni care au pus bazele unor proiecte de interes social, vă invit să urmăriți pagina de fb a blogului https://www.facebook.com/unsoideblog/, sau să vă abonați la newsletter.

0

Un parteneriat pentru educaţie și prietenie – Școala din parc- ateliere de conectare a copiilor cu natura

Școala din parc – Ateliere de conectare a copiilor cu natura este un concept Kinder Trips și Un soi de blog. Acesta este un parteneriat pentru educație și prietenie, început la final de 2018 și implementat în februarie 2019, cu oportunități de dezvoltare pe roll.

Cum ajungi aici? Păi să vedem…

  • Primul pas este despre intenție și documentare

In lumea din spatele ecranului e ușor să dai click/accept la friends cu unul altul, să dai like și share, să apreciezi, să nu apreciezi, să judeci ușor sau să crezi ceea ce se dovedește, la un moment dat, a fi neadevăruri (fake news), experiențe expuse nerealist doar pentru a epata etc.

Să construiești parteneriate cu oameni pe care îi știi, pentru început, din lumea aceasta și să funcționeze, în sensul de învățare reciprocă, de atingere obiective propuse, de a fi onești în munca depusă, este greu.

Fiecare parteneriat funcționeaza pe baza unor concepte și idei bine definite și în care cred partenerii.

Găsirea direcțiilor de dezvoltare pentru un parteneriat sincer și de viitor, ce poate fi implementat folosind abilitățile fiecarui om implicat, necesită timp, mult brainstorming, încredere. Pun și curaj. Ai nevoie și de curajul acela de început să pui în practică tot ce ai pus pe hârtie.

Pe jumătatea Kinder Trips – Miruna o știam de la întâlnirile cu bloggeri din cadrul Digital Parents Talks. De la aprecierea muncii fiecăreia și împărtășind idei de proiecte și de concepte, am ajuns să vedem că există posibilitatea de a ne uni ideile într-un proiect care se pliază pe cunoștințele noastre și pasiuni comune.

  • Pasul al doilea este despre cine este fiecare și despre cum creștem împreună

În zona de blogging este multă competiție, let’ face it. Competiția e bună la nivel de livrare conținut, educare public. Că asta vrem, nu doar să spunem povești. Competiția stimulează informarea corectă și livrarea de conținut țintit.

Orgoliile personale nu ar trebui să interfereze cu mesajul livrat și cu a fi o prezență responsabilă, onestă în online.

Am adăugat lucrurile astea aici pentru că în blogging, ca în orice domeniu, este frica asta de a nu te deschide ca învățare către altcineva. Ne ferim să ne punem la bătaie cunoștințele, să le share-uim și să creștem împreună.

  • Pasul al treilea este despre implementare și outcomeun parteneriat pentru educație și doza de curaj pentru cei care se tem (hai, inspirație)

Parteneriatul pentru educație nu este pentru mai mult trafic pe blog (nu strică, evident), nu pentru un like în plus, ci pentru experiența pe care ți-o oferă. Poți spune că este un parteneriat de investiție pentru tine ca om.

Așadar,

Școala din parc în 6 ipostaze:

Școala din parc

Școala din parc – de la început – o idee, a plimbare prin parc

Documentare foto și planificare – https://kindertrips.com/ro/plimbare-urbana-prin-bucuresti/

Școala din parc

Școala din parc – peisaj de iarnă

Școala din parc

Școala din parc – cover eveniment

Școala din parc

Școala din parc- una dintre fișele de lucru

portret uriaș din elemente ale naturii

Școala din parc – portret uriaș din elemente ale naturii

Școala din parc

Școala din parc- research pe teren, colectare materiale – Miruna și Silviu – partenerii Kinder Trips

Școala din parc

Școala din parc- research pe teren, colectare materiale – Un soi de blog (subsemnata) și Miruna – o jumătate de Kinder Trips 🙂

Pentru a vedea ce pregătim, ce idei avem și cum putem să participați la evenimente organizate în cadrul parteneriatului nostru, vă invit să urmăriți paginile de Fb ale blogurilor noastre https://www.facebook.com/kinder.trips/ și https://www.facebook.com/unsoideblog/ sau să vă abonați la newslettere pentru a primi în timp util informații.

ps. Dacă ai o idee pe care o putem dezvolta împreună, sunt deschisă să o discutăm și vedem cum putem lucra pe ea, sau să te ghidez către cine care are know-how-ul potrivit.

1

Cum putem accesibiliza activităţile culturale pentru persoanele cu dizabilităţi?- Roger Ideishi, București, martie 2019

Știi cum e să privești un om fără speranță? Nu știi. Pentru că nu e chiar fără speranță (acolo tot e ceva), e un om care nu are nimic. Nici speranță, nici credință, nici ”ce-o să dea D-zeu”, așa cum spun mulți. Are doar o ridicare din umeri și atât. Un pupic pe obrazul copilului și atât.

E trist, dacă voiai un răspuns. E trist până la fundul Gropii Marianelor și înapoi.

Minunea lui nu se va întâmpla niciodată. Iar minunea de care se agăță unul altul – “trăiește, ne umple viata”, nu e minunea de care are nevoie. Ce minune să simți când urmează ani lungi fără nimic. Adică faci lucruri, lupți dar știi că le faci ca să nu stai. Nici măcar disperare nu ai. Disperare înseamnă să te agăți de ceva, să mai crezi un pic, ca la bolnavii care încearcă diverse tratamente ce prelungesc un timp agonia, boala, viața. Le prelungesc și pentru ei contează. Pentru tine nu contează, prelungește stare care nu evoluează. Și când se va sfârși, că se va sfârși la un moment dat, va fi trecut așa mult timp că nu ai ce vindeca, nu ai ce aduna ca să trăiești din nou. Nici ani, nici prieteni, nici sănătate.

Acesta este cel mai trist text pe care l-am așternut vreodată. S-a întâmplat într-o seară după ce am venit cu Loli de la terapie. De ce îl pun aici, deși urmează ceva plin de speranță și cu mult folos pentru noi toți? Pentru că există multă tristețe acolo unde nu ai cum schimba ceva ca mentalitate, viziune și, deși nu crezi, fiecare om are ceva în el, care te surprinde.

L-am pus aici pentru că eu cred și pentru acel fără speranță, vreau și pentru el, chiar dacă el nu mai are așteptări. Și da, speranța vine când ești cel mai jos, căzut, rupt de suferință și deși pare că nu vine, vine cumva.

Și, iată că, dacă nu a zis-o nimeni până acum, un om a zis, nu chiar în cuvintele astea – e nevoie să știi cum să trăiești pe lângă dizabiliate, nu să trăiești doar în ea, e nevoie să cunoști fapte și să le clarifici și pentru restul lumii. Și e simplu, nu costă. Cum de am ajuns să aud așa ceva, acum o săptămână, a fost posibil prin 2 oameni Ruxandra și Vlad Mateescu 2 Supereroi printre noi, care au înțeles că este nevoie să faci lucruri, să dai exemplu și să aduci și pe alții să expună clar, ce este, oarecum evident, dar nevăzut: actionăm perfect normal în diverse situații, indiferent de nevoile noastre, specifice și nespecifice și în loc să judecăm instant, să stăm un pic, cu suflarea și judecata, și să înțelegem.

Supereroi printre noi a pus încă un pic la temelia unui vis comun tuturor celor care cunosc dizabilitatea și o trăiesc – acela de a accesibliza activitățile culturale pentru persoanele cu dizabilități, de a le scoate din casă, de a le oferi șansa de a se bucura de un spectacol de teatru, dans, de muzică sau artă grafică, de un muzeu sau o galerie de artă. Adică de tot ceea ce ne bucură pe noi, dar lor le este inaccesibil acum.

Despre accesiblizarea activităților culturale pentru persoanele cu dizabilități profesorul Roger Ideishi, venit în România la invitația Supereroi printre noi, a vorbit în cadrul unui workshop gratuit la București, pe care l-au organizat în parteneriat cu Happy Cinema București și Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

Workshopul ținut de Roger a durat 2 zile: prima zi a fost dedicată familiilor și operatorilor culturali, ziua 2 pentru profesioniștii din domeniul psihologiei/psihoterapiei.

Roger Ideishi e director și profesor de terapie ocupațională la Universitatea Temple din Philadelphia, Pennsylvania, SUA. Eforturile lui se îndreaptă către a crea acces în comunitate și oportunități pentru copiii cu abilități senzoriale și cognitive diverse. Oferă consultanță organizațiilor comunitare și creează oportunități de învățare cu sens pentru copii și familiile lor. Oferă consultanță organizațiilor de artă la nivel regional, național și internațional în accesibilizarea spectacolelor de teatru, muzică, dans, vizite la muzeu și la grădini zoologice. E profesor asociat la Universitatea Metropolitană din Tokyo, Japonia.

Roger a început cu prezentarea orașului unde locuiește și munca sa de terapeut ocupațional de peste 30 de ani, și a marcat fix de la început o frază cheie, un obiectiv pe care vrea să-l atingă prin munca sa, pe care noi să îl atingem ca societate:

Accesibilizare lumii pentru toți este de fapt punctul de început și nu definește incluziunea, care asigură practic acțiuni pentru fiecare nevoie specifică. Aici trebuie lucrat.

Adevărul este că de-a lungul timpului opera, teatrul, activitățile artistice, culturale au fost închise în jurul lui NU și a unei ascultări pasive – NU vorbi, NU te mișca, NU, NU…

Respectul pentru arta de orice fel, multă vreme, s-a tradus în a NU trăi exploziv emoția care vine din artă, ci de a o pune sub semnul apaticului NU. Ne place ceva, dar nu ne facem auzit extazul, ne bucură ceva peste măsură, dar nu hohotim de fericire, ne vine să dansăm, țopăim, dar nu avem voie a mișca un deget. Cum să te bucuri de ceva dacă nu o poți exprima, iar pentru nevoile speciale, tocmai aici e puterea lor de a cuprinde lumea – să te faci auzit, să te faci văzut, să exiști prin tot ce este al tău – mișcare, agitație, vorbit încontinuu etc.

Nu are importanță de unde au apărut aceste reguli, cine a făcut aceste reguli, care pentru mulți dintre noi nu sunt deranjante și nu ne limitează accesul la ceea ce ne interesează ca artă, cultură, muzică, dar limitează pe cel care nu le poate integra pentru că așa funcționează. Și, de menționat, nu e nimic greșit în asta. E nevoie doar să schimbi perspectiva.

Misiunea lui Roger, apoi a noastră prin ceea ce ne-a învățat, este de consiliere a instituțiilor culturale, educatorilor culturali, terapeuților, părinților copiilor cu dizabilitate, adulților cu dizabilitate pentru a putea asigura includerea persoanelor cu dizabilități în viața culturală a locului unde trăiesc. De fapt, așa cum s-a exprimat el, este vorba despre crearea de oportunități pentru persoanele speciale și meaningful participation – adică experimentarea culturii de către personale cu dizabilități și descoperirea modalităților de când și cum pot accesa actul cultural.

Experimentarea culturii de către persoanele cu dizabilităţi

Înseamnă să pătrunzi în comunitate, să te implici, dedici comunității de oameni care includ persoane cu dizabilități. Acest lucru poate fi înfricoșător, chiar pentru un terapeut, dificil la fel ca ieșirea din mediul cunoscut, sigur, predictibil pentru o persoană cu dizabilitate.

Cum simte lumea o persoană cu dizabilitate?

  • Un loc nou cu sunete, imagini ce se succed cu rapiditate, spații mari, sunt procesate cu multă anxietate. Valabil pentru oricine, de altfel. Și ceea ce greșit credem atunci când ne implicăm în a accesibiliza cultura pentru dizabilitate, este că procesarea este lentă, că gândesc lent. Majoritatea persoanelor cu dizabilitate neuro-cognitivă nu procesează lent, ci diferit. În acest diferit – includem și rapid și lent ca orice persoană fără dizabilitate.
  • Modul în care se procesează informația pentru persoanele cu dizabilitate este parte esențială în a concepe moduri de accesibilizare a culturii. De obicei atunci când suntem expuși la nou, situații noi, pentru a trece de anxietatea de început, căutăm ceva familiar, ceva care să ne anticipeze ce va urma.

Cum creezi predictibilitatea în mediul cultural?

Pentru început, munca care presupune accesibilizarea culturii începe cu familia, apoi cu școala care asigură mediul persoanei cu dizabilitate, apoi cu comunitatea în care trăiesc. Comunitatea nu asigură anticipația care le-o conferă mediul organizat al familiei și al instituțiilor care îi educă, respectiv oferă suport terapeutic. Comunitatea nu cunoaște nevoile unei persoane cu dizabilitate și, fără să știe că există o nevoie specială, cataloghează părinții cu copii cu dizabilitate ca fiind părinți răi, care au copii needucați, cu comportament neadecvat. ”Părinții răi” nu pot controla copilul la piesa de teatru, restul se consideră deranjați de cel care nu face decât să-ți exprime bucuria de a participa la un spectacol. Izolarea socială devine singura soluție, părinții vor sta acasă, copiii cu dizabilitate vor sta acasă, nu vor ieși în comunitate din acest motiv, de a nu fi ridiculizați, judecați, de a nu deranja. Acest ”a nu deranja” – neagă dreptul copilului și al părinților de a participa la viața socială a unei comunități.

Muzeele, cinema-urile, teatrele – istoric vorbind, nu sunt locuri frecventate de persoanele cu dizabilități. Temerile părinților, îngrijitorilor persoanelor cu dizabilități sunt greu de îndepărtat, deși, poate, de-a lungul timpului s-au făcut proiecte și au existat încercări de a include persoanele cu dizabilități în actul cultural al unei comunități. Însă acestea au fost specifice – pentru dizabilități (locomotorii, vizuale, auditive) care excludeau dizabilitatea neuro-cognitivă.

În cazul dizabilităților neuro-cognitive procesarea informațiilor este diferită, nu neapărat înceată, lentă și necesită documentare din partea celor care vor să accesibilizeze cultura. În primul rând, trebuie înțeles și integrat perfect faptul că o personă cu dizabilitate neuro-cognitivă procesează diferit informația, poate chiar lent, dar asta nu înseamnă că nu înțelege.

Procesarea senzorială și cognitivă este ușor de înțeles și explicat dacă îți oferi timp să analizezi propriile emoții, simțuri. Adică, cele 5 simțuri prin care adunăm informații din mediul înconjurător. De fapt, sunt 8 simțuri, dacă cauți mai bine, și acele 3 sunt legate de mișcare. Toate aceste simțuri ne ajută să integrăm lumea cu care suntem în contact. Creierul primește stimulii și știe ce să facă cu ei. Pentru persoanele cu autism, dizabilitate intelectuală, alte afecțiuni neurologice și psihiatrice, informația se înregistrează în ceea ce specialiștii numesc hiposenzitivitate sau hipersenzitivitate.

  • Hiposenzitivitate – persoana experimentează senzații mai slab decât restul
  • Hipersenzitivitate – senzațiile sunt mult mai intens experimentate.

Roger Ideishi a explicat:

SENSIBILITATEA LA LUMINĂ

  • În caz de hipersensibiliate la lumină – persoana are senzația de lumină pe față, pe corp tot timpul, așa că lumina care vine dintr-o sursă mică sau puternică este procesată la fel, și reacția normală atunci când te simți cu o lumină puternică în față – este de a privi în jos, de a fi retras, de a nu te uita prea mult în jur – în traducere  pentru cel care nu știe – nu are abilități de comunicare socială. În contextul unei astfel de sensibilități reacția este pur normală, la fel cum și ar fi și a ta dacă ai avea un bec ce te luminează fix pe față tot timpul.
  • În caz de hiposenzitivitate la lumină –  nu primesc îndeajuns informații, camera este prea întunecată ca să se orienteze vizual – de aici nevoia de mișcare a capului stânga – dreapta, de mișcare mai multă care să ajute la captarea spațiului, persoanelor, decorului.

Spațiile culturale au nevoie să adapteze cadrul artistic pentru persoanele care procesează senzorial diferit. Lumina și sunetul pot fi ușor adaptate, fără costuri suplimentare. Într-adevăr partea de acomodare a stimulilor din spațiile culturale poate fi provocatoare, pentru că există un fel de mix de dificultăți de procesare – hiposensibil la lumină, hipersensibil la sunete, sau la mai mulți stimuli. Cu toate acestea se poate.

SENSIBILITATEA LA SUNET

  • Sensibilitatea la sunet – este nevoie să fie înțeleasă deoarece un spectacol de teatru, o conferință, un atelier de muzică are un anume sonor care la hipersensizitivi înseamnă țipete. Emoția declanșată va fi de stres, de ce am făcut rău ca să țipe cineva, și nu e un sentiment confortabil. Imaginază-ți că cineva țipă la tine constant, cum te-ai simți?
  • Pentru cei hiposensibili informația audio ajunge greu, nu înseamnă cu nu aud, ci că primesc mai puțin decât o personă fără sensibilități anume legate de intensitatea sunetului. Reacția tipică pentru acestă situație și pentru oricine aflat în situația de a nu distinge sunete este să se apropie de vorbitor, de ceea ce emite sunetul sau să spună cu voce tare – Ce ai spus, ce se aude? Imaginează-ți viața – repetând încontinuu interlocutorului tău – ce ai spus, apropiindu-te mult de cineva, invadând spațiul personal al celui care vorbește cu tine. Răspunsul natural al oricui este îndepărtarea de tine. Ce vrei simți? – nu mă place, de ce mă respinge, cu ce am greșit? Dar sunt răspunsuri normale de comportament, e ca și cum cineva le-ar vorbi în soaptă tot timpul, pentru că așa integrează corpul lor informația, așa se procesează ceea ce primește din exterior. Frustrant, nu?

Ex. Spectacolul William Tell are o secvență minunată cu trompete, iar trompetele nu sunt silențioase, muzica crește în intesitate gradat, scade, iar crește, foarte frumos de altfel (remember desenul Călărețul singuratic – Hi-oh, Silver). Prin urmare, muzica în această parte a spectacolului este foarte puternică, un hipersensibil nu se va simți comod cu acestă secvență cu sunete intense, experiența va fi una extrem de înfricoșătoare, traumatizantă chiar. Probabil copilul cu dizabilitate, adultul cu dizabilitate, pe viitor, nu va mai fi interesat de acest gen de spectacol.

Muzicienii nu pot cânta mai încet, soft, dar Opera, Teatrul POATE pentru cei hipersensibili:

  1. pune la dispoziție CĂȘTI, pe care să le poarte pe durata spectacolului
  2. permite libera mișcare în sală, spre holul concertului, să stea lângă ușă, să audă de la distanță muzica.

Sunt soluții simple, acomodări fără efort care pot fi făcute de orice instituție de cultură, și care permit ca arta să fie experimentată în termenii sensibilității lor.

roger ideishi

Roger Ideishi – postere cu signalistică activități cullturale accesibilizate

3. pentru persoanele hiposensibile la sunet – se poate încuraja libera mișcare până la marginea scenei, pentru a simți vibrația, sunetul.

Toate aceste măsuri necesită educarea publicului. Publicul are nevoie să înțeleagă că fiecare are dreptul la artă, la cultură, la a-și exprimă înțelegerea pentru actul cultural fie prin mișcare, apropierea de scenă, purtarea de căști, atingerea scenei.

SENSIBILITATEA LEGATĂ DE MIȘCARE – kinestezică sau simțul poziției și mișcării în spațiu

Senzația de mișcare – vine de la gravitație, din nevoia de a te poziționa cu pământul.

  1. Persoanele hipersensibile – simt gravitația mai intens ca ceilalți. Imaginează-ți cum e să îți fie frica că la orice mișcare te vei prăbuși. Reacția normală atunci când simțim că ne prăbușim este de încordare, ne strângem mâinile pe lângă corp, limităm mișcarea. Așa face un hipersensibil, și este normal!

Problema se pune – Dacă nu mă mișc, cum aș putea să adun informații din jurul meu, să experimentez arta? Ideea este că dacă ai în vedere un spațiu unde dansul este exersat, accesbilizarea lui va fi pe direcția cum îl experimentez, cum particip?

Dansul nu înseamnă doar mișcări ample, succesiuni rapide de mișcări.

Dansul poate fi experimentat: 

– prin mișcări nu foarte ample, cu suport – ținut de mână, în pereche, în grup, mici obiecte* (fidgets) de ținut în mână, utilizate pentru reducerea stresului și anxietății.

– sala de dans poate fi echipată cu materiale de suport, de care cursantul hipersensibil la mișcare se poate susține.

Suportul din sală (material, personal educat)- ajută la orintarea în spațiu, la înțelegerea spațiului, la experimentarea(ajustată motric) a dansului.

*Fidgets – nu necesită buget mare, pot fi din realizate din materiale reciclate, se poate observa și din link.

2. Persoanele hiposensibile – experimentează gravitația mai puțin ca restul. Noi știm ce să facem ca să nu cădem, ei nu au frica aceasta. E o senzație interesantă – simt un pic de gravitație dar nu cât să aibă simțul orientării, al spațiului. Atunci ei încearcă să ”găsească gravitația”- se mișcă mai mult, sar mai mult, ating mai mult pentru a integra spațiul, perimetrul unde se află.

Dansul pentru hiposenzitivi – este perfect, îi ajută mult la înțelegera spațiului, la ”găsirea gravității”, nu necesită acomodări speciale.

Rogera a povestit un exemplu frumos și emoționant de acomodare a actului cultural. Context – opera Hansel și Gretel – la care a participat o tânără de 16 ani, hiposensibilă la mișcare. În timpul spectacolului se mișca mult, simțea nevoia de a se plimba în apropierea scenei. Mama fetei era stresată – nu te mișca, stai locului. Fiind un program adaptat pentru nevoi speciale, personalul a sfătuit mama să se relaxeze, să își lase fiica să se conecteze cum simte ea la spectacol și să se bucure amândouă de spectacol. Tânăra pe durata spectacolului nu s-a uitat la scenă, nici pentru un minut, dar se mișca în ritmul actorilor, și deși părea ciudat că ea face asta, ea a procesat întregul act de pe scenă. Cel mai bine s-a văzut acest lucru în momentul când a imitat acțiunea actorilor- de a adormi, deși, să ne reamintim, ea nu se uita la scenă, doar cât îi permitea vederea periferică să vadă din spectacol. Tot mama a realizat cu lacrimi în ochi și transmis personalului de la teatru că fiica ei a înțeles opera și s-a conectat la cadrul operei, prin faptul că a sesizat lumina verde a decorului și a rămas mult timp nemișcată în zona astfel luminată a scenei. Culoarea verde era culoarea preferata a fetei, un aspect despre care personalul nu știa inițial.

Prin urmare, prin faptul că tinerei i s-a oferit cadrul și suportul de a experimenta un spectacol așa cum știe ea a experimenta lumea, în felul ei de aduna informația, a fost un pas excelent în a înțelege că persoanele cu dificultăți senzoriale se pot conecta la artă, pot înțelege arta.

Acomodarea/accesibilizarea spațiului cultural, actelor culturale pentru persoanele cu dizabilități uneori înseamnă doar să relaxezi regulile – te poți mișca, poți atinge, poți ieși din sală, poți purta căști pe urechi. Este un proces gratuit, nu necesită buget special, doar bunăvoință.

Când spun bunăvoință, mă refer la creșterea capacității de înțelegere. Pentru tânăra de mai sus, nu vorbim despre nevoia de a atrage atenția, de a face lucrurile diferit în mod intenționat, ea are nevoie să își exprime ceea ce corpul ei îi comunică: să se miște, să atingă. Ea experimentează lumea diferit, la fel ca restul, incluzându-te și pe tine. Publicul trebuie educat să înțeleagă nevoia persoanelor cu dificultăți senzitive de a fi acceptate pentru ceea ce sunt.

Este important ca fiecare instituție de cultură să redefinească misiunea ei, termenul accesibilitate să cuprindă și incluziunea. Incluziunea este greșit înțeleasă ca prezență fizică, includere în spațiu, fără angajare în conceptul livrat de instituție. Asiguri prezența persoanelor cu dizabilități (rampă, lift, marcaje nevăzători), dar nu există oportunități de acomodare specială pentru perceperea mesajului cultural livrat, în mod obișnuit. Ex. personal special educat pentru persoanele cu dizabilitate, materiale de suport tangibile pentru procesarea informației.

Multe instituții consideră că prin includerea spațială, prin facilitarea accesului fizic, aici practic se oprește accesibilizarea culturii pentru persoanele cu dizabilități.

Ideea este că atunci când organizezi o activitate culturală trebuie să cunoști publicul, mediul social unde se va ține activitatea și să îți propui un eveniment public, un eveniment special, educatori culturali specializați pentru includerea persoanleor cu dizabilități. Dacă întrebi părinții copiilor cu dizabilități, prin prisma experienețelor lor, vor fi motivați ”să iasă din casă” doar de un eveniment special. Și e de înțeles, însă gândind un eveniment public, acomodat pentru toate categoriile de public, atunci realizezi incluziune și totodată educi publicul tău, cel obișnuit, să aibă o experiență publică incluzivă.

Roger Ideishi

Roger Ideishi – accesibilizare activități cullturale

Cu cine trebuie să lucreze instituțiile pentru realizarea de evenimente incluzive?

  1. Cu familiile persoanelor cu dizabilități, cu persoanele adulte cu dizabilități pentru că ei sunt specialiști în dizabilitate.
  2. Cu comunitatea căreia se adresează în mod obișnuit, pentru a o pregăti pentru evenimente incluzive. Dacă comunitatea nu e pregătită, atunci evenimentele speciale sunt o soluție de moment. În paralel să se lucreze cu comunitatea până când informarea și educarea comunității crește nivelul de pregătire pentru evenimente publice incluzive.

Scanarea comunităţii

– din punct de vedere social și cultural este necesară pentru a putea începe munca la accesibilizarea unui spațiu, pentru acomodarea lui, pentru crearea de evenimente accesibile tuturor.

Roger Ideishi - accesibilizare activități cullturale

Roger Ideishi – scanare socială și culturală

Scanare înseamnă – colectarea de informații despre comunitate, educarea comunității și crearea de oportunități culturale pentru persoanele cu dizabilități.

 Ce scanezi?

– tiparul vizitatorilor pe anotimp, săptămână, lună, tip de activitate culturală

– posibilitățile de navigare – distanțele și puncte de reper pentru muzee, galerie de artă de exemplu, modalități de a ajunge – trafic greu sau light

– ziua săptămânii când este mai liber sau mai aglomerat într-o expoziție, spațiu cultural

– conceperea unor trasee de vizitare acomodate pentru procesarea conținutului – bazate pe mișcare (movement programs), pe tangibilitate cu activități specifice traseului ce implică mult partea de senzorial și scanarea impactului la nivel de comunitate

– personal special educat pentru persoanele cu dizabilitate care pregătesc comunitatea pentru evenimente: mers în școală și lucrat cu copiii tipici și speciali, cu părinții copiilor – astfel încât așteptările unui eveniment să fie ajustate pentru o experiență incluzivă

– acțiuni de intervenție, promovare evenimente pentru care se pregătesc povești care asigură predictibilitatea evenimentului pentru publicul obișnuit și atipic – prin descrierea lui, sau povești ”prescriptive” cu indicare de acțiuni – va fi muzica tare, să îți acoperi urechile dacă simți nevoia etc

acțiuni de intervenție cu conținut care explică, descriu emoții, pentru a putea pregăti răspunsul la emoția pe care o poate declanșa actul cultural. Toate aceste intervenții însoțesc celelalte informații legate de evenimentul cultural ce urmează să se desfășoare. Poveștile pot fi video sau gen broșură. Ex. Pregătirea unui video scurt despre modul cum pot accesa clădirea pentru un anume spectacol, indicații de spațiu, de orientare, în care mesajul este pozitiv, cu mult zâmbet, pentru că o invitație sau explicație expusă pozitiv, cu zâmbet sincer, crește interacțiunea socială.

Scanarea din timp a tuturor activităților la care participă comunitatea – festivaluri, târguri care pot îngreuna accesul la un spectacol, atelier, dacă se suprapun. Exemplul dat de Roger – un maraton poate impiedica accesul la galeria de artă care susținea un atelier, iar participanții sunt nevoiți să renunțe, deoarece nu pot traversa strada, ocolesc mult, crește nivelul de anxietate și dezechilibrează traseul prestabilit, anticipat.

Tot la scanarea comunității includem și identificarea modul de adresare către persoana cu dizabiliate și lucrat la acest aspect prin acțiuni de constientizare a dizabilității. Avem tendința de a trata persoanele cu dizabilitate ca și cum ar avea 3-5 ani. Dacă are 9 ani, vorbim cum am vorbi cu un puști de 9 ani, dacă are 21, vorbim exact ca pentru vârsta pe care o are. ”Nu vă coborâți așteptările” – este necesar să se folosească interacțiunea socială adecvată vârstei.

Schimbăm arta, teatrul, expoziţiile?

NU! Arta a fost creată de un artist, care a avut o anume viziune, idee. Nu facem artă specială separat. Nici cultură specială. Dizabilitatea nu înseamnă să concepi ceva nou, ci să facilitezi experimentarea conceptului original ca pentru oricare.

Cum acomodezi arta pentru dizabilitate? Prin crearea de schimbări în jurul artei, astfel ca ea să rămână originală și să poată fi experimentată și de cei speciali.

Roger spunea că mulți își doresc să schimbe arta, și că aceasta ar fi direcția pentru nevoi speciale, dar asta înseamnă să schimbi arta pentru toți, ca toți să o experimenteze la fel. Chiar sunt muzicieni, artiști care deja fac asta, fie că există public cu dizabilitate sau nu.

Părerea lui Roger – a schimba arta pare o idee bună DAR arta trebuie prezentată așa cum este, iar rolul nostru este să modificăm mediul în care ni se prezintă arta. Nu suntem creatorii artei. Nu schimbăm arta exact cum nu încercăm să schimbăm persoana cu dizabilitate, creăm un mediu de suport, prietenos în jurul artei pentru cei cu dizabilitate.

Așteptări vs experienţa culturală?

Ca acces, accesibilitate, acomodare experiență culturală balanța este inegală momentan, nu neapărat doar pentru București, pentru toată România și pentru multe țări din Europa. Și în SUA în orașele mari se lucrează mai mult pe accesibilizare față de orașele mici.

Dizabilitatea începe să fie văzută și la noi ca parte integrantă a comunității, se lucrează la incluziune. Și este mult, mult de muncă.

Procentul de participare la acțiuni incluzive va varia de la o comunitate la alta, asteptări vs experiență ne vor surprinde tot timpul, ideea este să păstrăm determinarea în a acomoda lumea pentru fiecare dintre noi cu sau fără dizabilitate.

Asociația Supereroi printre noi muncește mult la vizibilitatea oamenilor speciali, la ”ieșirea din casă” a copiilor cu dizabilitate și a familiilor lor. Intrați pe site-ul lor http://supereroiprintrenoi.ro/ să descoperiți ce fac, scrieți-le, veți găsi în comunitatea Supereroi printre noi sprijin pentru acțini speciale și incluzive.

Mă bucur că am avut ocazia să particip la acest workshop, am avut multe de învățat și clarificat (personal).

Evenimentul a fost o premieră pentru România și sper că se va dovedi util tuturor – părinților, operatorilor culturali, terapeuților. 

0

Despre tot ce trebuie să știi despre bani când ești părinte – la Modern Dad’s Challenges, ediţia a XII-a

Educația financiară a copilului este necesară și, totodată, amânată exact ca educația sexuală. Ne codim, ne pasăm (părinții) sarcina de la unul la la altul, amânăm că e prea mic copilul pentru așa discuții serioase și banii sunt ceva abstract, de nepriceput pentru el. Ne bucurăm că nu întreabă de ce nu are jucăria cutărică și de ce nu cere insistent de la magazin vreo chestie de îți cad dinții doar dacă privești ambalajul.

Se întâmplă…momentul

Inevitabilul ”al meu nu face așa, al meu nu cere” se întâmplă. Face criză, se tăvălește pe jos, sar oamenii în ajutor, de prin magazin sau stradă, că nu vrei să dai banii pe nu știu ce hidoșenie scumpă sau ieftină.Te inflamezi instant și începi să umpli copilul cu tot ce nu ai discutat până atunci despre subiect.

2 situaţii

  1. Nu aveai pregătită lecția, ești în momentul maxim de nervi  și transformi totul în ceva monstruos – de genul doar dacă e cuminte și merge fără să plângă la grădiniță, vom putea cumpăra hidoșenia sau jucăria aia de la tv.
  2. Știi să spui ce sunt banii, de ce avem nevoie de ei pentru a cumpăra, ce înseamnă să economisești, să pui la pușculiță, să mergi la slujbă, să primești salar. Numai că din exces de zel dai tot, copilul nu face față, că nu aia e nevoia lui atunci, el vrea ce nu îi cumperi și are o altă criză..

Problema e că, la fel și cu uitatul pe ascuns la materiale pornografice, totul devine despre copil. Părintele, educatorul, tutorele sunt liberi de problemă, aruncă vina pe – de ce nu m-ai întrebat? Tu dețineai răspunsurile și copilul nu te-a întrebat. Greșit!

Orice se învață pas cu pas, chiar dacă copilul nu pare interesat de subiect, nu cere lămuriri. Nu-l aștepta, strecoară încet informația, lasă loc de discuție, întâmpină convorbirea asta, practică jocuri care să îi deschidă mintea și încorporează mesajul pe care vrei să-l dețină pentru viitor.

Banii sunt necesari în societatea în care trăim, sexul este benefic pentru corp (când va fi adult), fiecare necesită chibzuință și respect, și ca să fie pregătiți pentru aceste provocări ale vieții, educația începe de la vârste mici.

Școala de tați continuă și anul acesta, nu că doar tații trebuie să aibă informația aceasta, însă pot lua notițe și răspândi informația în familie.

Modern Dad’s Callenges XII – Educație financiară pentru tătici și cei mici.

Modern Dad’s Challenges, ediţia a XII-a

Așadar,

Tații vor vorbi, deschis și cu responsabilitate, despre relația părinți, copii și bani, miercuri, 27 februarie, ora 18:30, Hotel Internațional București

Vor afla de la speakeri specializați în educație financiară – Roxana Bucur, Expert financiar & Manager și Adrian Asoltanie, Trainer Educație Financiară adulți și copii – tot ce trebuie să știe despre bani când ești părinte! Moderator eveniment – Alex Zamfir, Tătic, Blogger & Realizator Radio.

  1. Roxana Bucur va explica în detaliu cum îl înveți pe copil valoarea banilor, ce-i spui despre bani în funcție de gradul lui de înțelegere, cum îl implici în activitățile familiei astfel încât să înțeleagă de mic modul în care banii se câștigă și se administrează, ce să faci și ce să nu faci în legătură cu banii pentru a favoriza o relație armonioasă a copilului cu banii, plus alte informații interesante despre cum să ne folosim de educația financiară, pentru a le dezvolta copiilor creativitatea, responsabilitatea, concentrarea, gândirea antreprenorială, răbdarea și generozitatea.
  2. Adrian Asoltanie va vorbi despre bugetul familiei și gestionarea eficientă a acestuia odată cu apariția copilului. Pentru că (nu-i așa?) după apariția copilului, nimic nu mai e ca înainte. Nici măcar bugetul. Iar primul atac de panică vine la pachet cu lista de cumpărături prezentată drept ”must-have” de către marile companii de „articole-bebe”.

În ultima parte a evenimentului, se va organiza un workshop de educație financiară, susținut de Valentin Popovici, Adriana Istrate și Gabriela Guta, Profesori de educație financiară BCR.

Modern Dad’s Challenges este un eveniment dedicat exclusiv taților și viitorilor tați. Intrarea este gratuită, dar locurile sunt limitate și este necesară completarea formularului de înscriere, accesând butonul “MĂ ÎNSCRIU” de pe site: https://www.moderndads.ro/events/.

Succes la gestionat finanțele familei. Alte idei pe subiect găsești aici

0

,,Poveste de Crăciun” distracţie pe 8.000 de metri pătraţi la Opera Comică pentru Copii

Ieri am fost în premieră, în acest an, la Târgul ”Poveste de Crăciun”, organizat de Primăria Capitalei, prin Opera Comică pentru Copii. M-am simțit de vârsta Lolitei de-a lungul întregului tur al târgului, pentru că este un fel de mic orășel de sărbătoare cu o mulțime de puncte de atracție, ateliere și locuri de distracție pentru cei mici și mari(dar cu sufletul de 3-4 ani, ca mine).

În cadrul conferinței de presă Felicia Filip, managerul Operei Comice pentru Copii, a prezentat obiectivele de atracție ale Târgului, precum și spectacolele și surprizele pe care instituția le pregătește în luna decembrie.

La Opera Comică pentru Copii tot timpul este o poveste, dar în această iarnă povestea noastră se împarte în două: celebrăm Ziua Națională și 100 de ani de România Mare și avem sărbătoarea religioasă a Nașterii Domnului. Crăciunul este despre suflet și despre magia din spirit! La Târgul ”Poveste de Crăciun” împărțim momente de magie, alături de Moș Crăciun și renii lui, veniți tocmai din Laponia. Aducem personaje de basm și pregătim o mulțime de alte surprize. Bucuria noastră, a echipei OCC, a voluntarilor și a tututor oamenilor care nu se văd sunt copiii și părinții care vin la spectacolele noastre, care ne sunt parteneri, ne aplaudă și ne iubesc. Vă așteptăm cu brațele deschise și vă mulțumim tuturor că ne sunteți alături, a spus Felicia Filip, managerul Operei Comice pentru Copii.

Întreaga clădire răsuna de voci, repetițiile erau în toi, totul era învăluit în aer de sărbătoare la Opera Comică, pentru că astăzi 30 noiembrie și 1 și 2 decembrie, cu ocazia Zilei Naționale a României și a celebrării Centenarului Marii Uniri, sunteți așteptați la 5 reprezentații de gală ale spectacolului ,,Joc și Rock”, adaptare după opereta „Crai nou” de Ciprian Porumbescu, pe versuri de Vasile Alecsandri.

În cadrul Târgul ,,Poveste de Crăciun” cei mici se pot da cu sania pe derdelușul lung de 18 metri, se pot distra pe Patinoarul Operei Comice, alături de personajele îndrăgite din spectacole sau se pot plimba cu sania trasă de reni. Copiii îl pot ajuta pe Moș Crăciun în Atelierele Spiridușilor, unde pot picta personaje sau pot confecționa globuri, coronițe, jucării de pluș, stele de hârtie, felicitări sau ornamente tradiționale de Crăciun. Distracția continuă la Curtea Renilor, Tărâmul Oamenilor de Zăpadă, Curtea Renilor și Caruselul cu Jucării.

Vizitatorii pot asculta cântece de sărbători interpretate de o formație de suflători costumați în Moș Crăciun, precum și de corurile de copii din Programul Național Cantus Mundi, care se vor întrece în cadrul Olimpiadei Colindătorilor. Atmosfera de sărbătoare va fi întregită de brazii împodobiți și de mâncărurile tradiționale de sezon puse la dispoziția tuturor vizitatorilor. Târgul „Poveste de Crăciun” va fi deschis de luni până vineri între orele 16:00 – 21:30, iar sâmbăta și duminica între orele 10:00 – 22:00. Intrarea la târg este liberă, însă accesul la unele dintre obiective se face pe baza tichetelor care pot fi achiziționate de la punctele de informare. Valoarea unui tichet este de 3 lei.

Cu mare bucurie regizorul Cristian Mihăilescu a prezentat invitații și programul celei de-a patra ediții a spectacolului mozaic al Operei Comice pentru Copii, „Poveste de Crăciun”, care va avea loc pe 4 decembrie la Sala Polivalentă. Biletele la cele două reprezentații, de la ora 11:00, respectiv 19:00, s-au epuizat.

Ne dorim ca ”Poveste de Crăciun” să fie un spectacol, și nu un concert. Spațiul imens de la Sala Polivalentă va fi casa lui Moș Crăciun! O vom împodobi, o vom transforma într-o casă de poveste, pentru al patrulea an consecutiv. Ne vom bucura de colinde românești și străine, de magie, lumini impresionante, dar și alte surprize. Alături de soliștii noștri, de baletul și orchestra Operei Comice pentru Copii, vor urca pe scenă soprana Felicia Filip, prim-balerinii Operei Naționale din București, Cristina Dijmaru și Ovidiu Matei Iancu, trupa Vunk, Cleopatra și Pavel Stratan, baletul de copii al Operei Comice, condus de Jaqueline Bratu, copiii de la atelierul de street dance al OCC, precum și copiii din Programul Național Cantus Mundi”, a spus maestrul Cristian Mihăilescu.

Spectacolele continuă, astfel că din 7 decembrie, celebrul balet „Spărgătorul de Nuci” de Piotr Ilici Ceaikovski, în coregrafia lui Cătălin Caracaș și scenografia Adrianei Urmuzescu, revine la Opera Comică pentru Copii. Spectacolul va avea reprezentații în 8, 9, 15 și 16 decembrie. În zilele de 1, 2, 8 și 9 decembrie 2018, în Sala UnderGrant se va juca spectacolul de teatru „Ivan Turbincă”, iar în 15 și 16 decembrie, la Sala Mozart va avea loc concertul lecție „Salonul de percuție” susținut de prof. univ. dr. Alexandru Matei, unul din cei mai renumiți și pasionați maeștri percuționiști.

Anul 2018 se va încheia la Opera Comică pentru Copii cu trei reprezentații de gală ale operetei „O Noapte la Veneția” de Johann Strauss. Până în 29 decembrie, spectatorii care cumpără bilete la una din cele trei reprezentații pot participa la concursul organizat pe site-ul instituției, www.operacomica.ro, ce are ca premiu un sejur de două nopți la Veneția în perioada 1 martie – 1 iunie 2019, oferit de agenția Magic Holiday.

Sper că v-ați luat bilete la spectacole. De azi, puteți ajunge la târgul de Crăciun, dacă nu aveți alte mujloace de transport sau vreți să aveți parte de un tur personalizat, cu autobuzul specializat OCC, care va circula în weekend, între Piața Unirii și Opera Comică pentru Copii, după următorul program:

  • Plecări de la Piața Unirii (stația Horoscop) spre OCC:
    V: 17, 18.15, 19.30, 20.45
    S și D. 12, 13.15, 14.30, 15.45, 17, 18.15, 19.30, 20.45
  • Plecări de la OCC spre Piața Unirii (stația Horoscop):
    V: 17.45, 19, 20.15, 21.30
    S și D. 12.45, 14, 15.15, 16.30, 17.45, 19, 20.15, 21.30

Perioada târg: zilnic între 29 noiembrie 2018 – 15 ianuarie 2019

Program: Luni – Vineri: 16.00-21.30/ Sâmbătă – Duminică: 10.00-22.00


Mini vacanță plăcută!

0

Povestiri pentru copii la radio

Îmi amintesc cu plăcere de poveștile ascultate la radio când eram mică. Da, fac parte din generația care ascula mult radio, discuri, și a învârtit, mai târziu, cu creionul la casete, cu mult stoicism, să ajungă la melodia preferată. În bucătăria noastră de acasă, din acelea pe lung, aveam la perete o canapea micuță și, acolo cocoțată între perne, așteptam gongul care preceda povestea de seară, de la radio.

Când Bianca mi-a spus de poveștile de la Radio Vocea Speranței, m-am teleportat în copilărie pe loc. Singura diferență acum este că poveștile pentru cei ce se simt copii pot fi ascultate și dimineața și seara.

Bianca Timșa Stoicescu și Beatrice Lospa sunt doamnele minunate care dau viață unor personaje simpatice pentru oricine, la Radio Vocea Speranței.

Am întrebat-o pe Bianca, cum a început totul, care este povestea din spatele poveștilor.

Povestiri pentru copii

Povestea poveștilor mele – unele dintre ele foarte amuzante – începe în cel mai trist mod: când eu eram copil nu se găseau cărți. Vânzătoarele le dădeau pe sub mână, celor care aveau bani mai mulți sau celor care le dădeau altceva la schimb. Tot ceea ce găseam eu să citesc prin biblioteca părinților se reducea la romane polițiste, istorice și colecția de Magazin istoric. Pe cele polițiste le-am citit, chiar dacă eram prin clasa a doua, pe celelalte nu, pentru că, până pe la 20 de ani, nu prea am înțeles de ce ar trebui ca eu, cea de azi, să știu ce s-a întâmplat cu ei, cei de ieri. Citind cărți polițiste inclusiv de la bibliotecă – nu, nici acolo nu se găseau cărți pentru copii! – a început să-mi placă domeniul și eram mai degrabă înclinată să inventez tot felul de scenarii în care erau cazuri dificile, printre care și, evident, sfârșitul lumii.

Ei, dar după ce m-au prins pe mine ai mei că, în loc să învăț la fizică și chimie, scriu povești macabre, după ce m-au articulat și s-au asigurat că nu o voi mai face niciodată, am renunțat la scris și mi-au mai trebuit vreo 10 ani ca să mă apuc iar de el. Evident, scriam lucruri serioase, pentru una dintre rubricile pe care le aveam la Radio.  Nimic polițist, nimic amuzant. Cultural și spiritual.

Cred că toți ajungem, la un moment dat, să inventăm povești copiilor, fie pentru că nu am avut parte de povești în copilărie, fie pentru că vrem să abordăm altfel dragostea pentru povești. Biblioteca mea de cărți cu povești, apoi romane, nu era la biblioteca orașului, ci la etajul 2, la mine în bloc. Prietena mea avea cele mai frumoase cărți cu povești și știu că și în liceu am citit povești de la ea, studiam intens paginile cu grafică deosebită. Îmi plăceau cărțile mari cartonate cu desene în acuarelă sau în creion. Poveștile rusești și cele japoneze aveau desene deosebite. Mi se întâmplă și acum să cumpăr o carte de povești pentru felul cum e desenată. Adevărul este că, de multe ori, desenul te aduce în poveste și dacă textul nu te prinde, sigur o grafică minunată te poate readuce la esența poveștii. Sau povestea nu are nevoie de nimic, doar de vocea ta când o citești fie tare, fie doar pentru tine.

Ce faci când devii mamă și nu ai citit în viața ta o poveste? (Cred că 1001 de nopți nu se pun la capitolul poveste, ci la cel polițist, zic eu, așa, clipind din ochi!)

Îi inventam copilului meu povești, pentru că pe acea vreme nu exista încă o astfel de piață de carte ca astăzi; dar el îmi cerea din două în două seri să-i spun povestea cu X sau cu Y, iar eu eram ca în fața unor mirodenii arabe despre care n-am auzit niciodată: Bine, riposta el, dar tu mi-ai spus povestea aia…

Mi-era ușor să-l fac să o uite, pur și simplu pentru că-l luam cu o altă poveste, la fel de miraculoasă și la fel de ușor de uitat – pentru mine! Nu, nu am scris nicio poveste dintre cele pe care i le-am povestit lui, aș fi avut acum un tezaur.

Povești sănătoase

Întotdeaun m-am întrebat care este secretul unei povești. Ca să apară, să vină sub penița celui care o scrie și să fie precum răsuflarea – necesară, să aibă tâlc, să fie pentru toată lumea. Se pare că timpul unei povești poate fi neașteptat, dintr-o nevoie, din dorința de a ajuta pe cineva, de a transmite ceva în mod inedit, diferit față de cum ești obișnuit.

De scris povești m-am apucat într-un mod complet neașteptat, când Beatrice – cea alături de care spun poveștile la Radio Vocea Speranței – a zis că nu mai găsește povești sănătoase pe care să le spună copiilor. Cine vrea să le spună cu zmei, să o facă, dar ea dorea ceva inteligent, ceva care să-i ajute în viață. S-a discutat în departament, s-a decis ca eu să le scriu și să le interpretăm împreună.

Plăcerea de a povesti

Cred că nu poți spune o poveste dacă nu ai păstrat o bucățică din copilul din trecut. Poveștile se spun, scriu din suflet, indiferent de vârstă, de mesaj, și capacitatea asta de a te transpune într-un personaj de poveste este o calitate rară. Nu toți suntem povestitori înnăscuți, nu e nimic dacă nu poți spune o poveste, e bine că cineva poate și pentru tine. Felul cum un om dă viață unui context simplu, banal ține de magie. Apreciez pe cei care pot face asta.

E greu să interpretezi povești lângă Beatrice, care are un talent pe care nici actrițele mari nu-l posedă. Dar mă consolam cu ideea că așa e și-n viață – un copil e mai simpatic, altul are o doză mai de nesuferit, așa că inventam personajul bun și personajul rău, ceea ce a început să placă, apoi am devenit mama personajului – bun sau rău! – după care am fost animăluțe… Și tot așa, până când am trecut prin toate ipostazele posibile.

La înregistrări este incredibil de distractiv. Când scriu, am în minte intonația lui Beatrice. Lucrul acesta mă inspiră. Problema este că, de regulă, intonația ei este și mai sugestivă și nu mă pot abține, râd, iar când mă liniștesc și încercăm să reluăm, o apucă pe ea râsul de râsul meu. Acesta este un tip de pauză pe care-l facem. Cel de-al doilea este cel dat de faptul că au și corzile vocale nevoie de odihnă, după ce le folosim pe post de gâscă, marmotă sau urs… Sperăm să ne țină cât mai mult gâtul, să face față la toate poveștile pe care le mai am de scris.

Poveștile sunt tare simpatice, nu durează mult, au acțiune antrenantă și vocile sunt extrem de haioase. Am ascultat cu Loli și ne-a plăcut mult. Fiecare poveste are o parte de început, când se cere povestea, se anunță despre ce e vorba – foarte frumos conceput – pentru captarea atenției auditoriului. Unele povești te pun în așteptare, te lasă să te gândești oare… cum va continua?

Vă invit să intrați la secțiunea cu povestiri, să ascultați cu cei mici, sau să ascultați doar voi, pentru voi. Copii vom fi întotdeauna, setea pentru povești să știți că nu se duce niciodată. Avem nevoie de fantezie, de a spune lucurile diferit, amuzant, cu un alt tonus. De fapt, avem nevoie de reîntoarcere acolo unde eram neatinși de responsabilitățile vieții, eram la început.

Iată și cum iau naștere poveștile, atmosfera de la înregistrări. Cred ca nu e nicioadată târziu să te joci, să joci, să faci ceva ce îți face plăcere.

 

Spor la ascultat povești!