0

Cum putem accesibiliza activităţile culturale pentru persoanele cu dizabilităţi?- Roger Ideishi, București, martie 2019

Știi cum e să privești un om fără speranță? Nu știi. Pentru că nu e chiar fără speranță (acolo tot e ceva), e un om care nu are nimic. Nici speranță, nici credință, nici ”ce-o să dea D-zeu”, așa cum spun mulți. Are doar o ridicare din umeri și atât. Un pupic pe obrazul copilului și atât.

E trist, dacă voiai un răspuns. E trist până la fundul Gropii Marianelor și înapoi.

Minunea lui nu se va întâmpla niciodată. Iar minunea de care se agăță unul altul – “trăiește, ne umple viata”, nu e minunea de care are nevoie. Ce minune să simți când urmează ani lungi fără nimic. Adică faci lucruri, lupți dar știi că le faci ca să nu stai. Nici măcar disperare nu ai. Disperare înseamnă să te agăți de ceva, să mai crezi un pic, ca la bolnavii care încearcă diverse tratamente ce prelungesc un timp agonia, boala, viața. Le prelungesc și pentru ei contează. Pentru tine nu contează, prelungește stare care nu evoluează. Și când se va sfârși, că se va sfârși la un moment dat, va fi trecut așa mult timp că nu ai ce vindeca, nu ai ce aduna ca să trăiești din nou. Nici ani, nici prieteni, nici sănătate.

Acesta este cel mai trist text pe care l-am așternut vreodată. S-a întâmplat într-o seară după ce am venit cu Loli de la terapie. De ce îl pun aici, deși urmează ceva plin de speranță și cu mult folos pentru noi toți? Pentru că există multă tristețe acolo unde nu ai cum schimba ceva ca mentalitate, viziune și, deși nu crezi, fiecare om are ceva în el, care te surprinde.

L-am pus aici pentru că eu cred și pentru acel fără speranță, vreau și pentru el, chiar dacă el nu mai are așteptări. Și da, speranța vine când ești cel mai jos, căzut, rupt de suferință și deși pare că nu vine, vine cumva.

Și, iată că, dacă nu a zis-o nimeni până acum, un om a zis, nu chiar în cuvintele astea – e nevoie să știi cum să trăiești pe lângă dizabiliate, nu să trăiești doar în ea, e nevoie să cunoști fapte și să le clarifici și pentru restul lumii. Și e simplu, nu costă. Cum de am ajuns să aud așa ceva, acum o săptămână, a fost posibil prin 2 oameni Ruxandra și Vlad Mateescu 2 Supereroi printre noi, care au înțeles că este nevoie să faci lucruri, să dai exemplu și să aduci și pe alții să expună clar, ce este, oarecum evident, dar nevăzut: actionăm perfect normal în diverse situații, indiferent de nevoile noastre, specifice și nespecifice și în loc să judecăm instant, să stăm un pic, cu suflarea și judecata, și să înțelegem.

Supereroi printre noi a pus încă un pic la temelia unui vis comun tuturor celor care cunosc dizabilitatea și o trăiesc – acela de a accesibliza activitățile culturale pentru persoanele cu dizabilități, de a le scoate din casă, de a le oferi șansa de a se bucura de un spectacol de teatru, dans, de muzică sau artă grafică, de un muzeu sau o galerie de artă. Adică de tot ceea ce ne bucură pe noi, dar lor le este inaccesibil acum.

Despre accesiblizarea activităților culturale pentru persoanele cu dizabilități profesorul Roger Ideishi, venit în România la invitația Supereroi printre noi, a vorbit în cadrul unui workshop gratuit la București, pe care l-au organizat în parteneriat cu Happy Cinema București și Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

Workshopul ținut de Roger a durat 2 zile: prima zi a fost dedicată familiilor și operatorilor culturali, ziua 2 pentru profesioniștii din domeniul psihologiei/psihoterapiei.

Roger Ideishi e director și profesor de terapie ocupațională la Universitatea Temple din Philadelphia, Pennsylvania, SUA. Eforturile lui se îndreaptă către a crea acces în comunitate și oportunități pentru copiii cu abilități senzoriale și cognitive diverse. Oferă consultanță organizațiilor comunitare și creează oportunități de învățare cu sens pentru copii și familiile lor. Oferă consultanță organizațiilor de artă la nivel regional, național și internațional în accesibilizarea spectacolelor de teatru, muzică, dans, vizite la muzeu și la grădini zoologice. E profesor asociat la Universitatea Metropolitană din Tokyo, Japonia.

Roger a început cu prezentarea orașului unde locuiește și munca sa de terapeut ocupațional de peste 30 de ani, și a marcat fix de la început o frază cheie, un obiectiv pe care vrea să-l atingă prin munca sa, pe care noi să îl atingem ca societate:

Accesibilizare lumii pentru toți este de fapt punctul de început și nu definește incluziunea, care asigură practic acțiuni pentru fiecare nevoie specifică. Aici trebuie lucrat.

Adevărul este că de-a lungul timpului opera, teatrul, activitățile artistice, culturale au fost închise în jurul lui NU și a unei ascultări pasive – NU vorbi, NU te mișca, NU, NU…

Respectul pentru arta de orice fel, multă vreme, s-a tradus în a NU trăi exploziv emoția care vine din artă, ci de a o pune sub semnul apaticului NU. Ne place ceva, dar nu ne facem auzit extazul, ne bucură ceva peste măsură, dar nu hohotim de fericire, ne vine să dansăm, țopăim, dar nu avem voie a mișca un deget. Cum să te bucuri de ceva dacă nu o poți exprima, iar pentru nevoile speciale, tocmai aici e puterea lor de a cuprinde lumea – să te faci auzit, să te faci văzut, să exiști prin tot ce este al tău – mișcare, agitație, vorbit încontinuu etc.

Nu are importanță de unde au apărut aceste reguli, cine a făcut aceste reguli, care pentru mulți dintre noi nu sunt deranjante și nu ne limitează accesul la ceea ce ne interesează ca artă, cultură, muzică, dar limitează pe cel care nu le poate integra pentru că așa funcționează. Și, de menționat, nu e nimic greșit în asta. E nevoie doar să schimbi perspectiva.

Misiunea lui Roger, apoi a noastră prin ceea ce ne-a învățat, este de consiliere a instituțiilor culturale, educatorilor culturali, terapeuților, părinților copiilor cu dizabilitate, adulților cu dizabilitate pentru a putea asigura includerea persoanelor cu dizabilități în viața culturală a locului unde trăiesc. De fapt, așa cum s-a exprimat el, este vorba despre crearea de oportunități pentru persoanele speciale și meaningful participation – adică experimentarea culturii de către personale cu dizabilități și descoperirea modalităților de când și cum pot accesa actul cultural.

Experimentarea culturii de către persoanele cu dizabilităţi

Înseamnă să pătrunzi în comunitate, să te implici, dedici comunității de oameni care includ persoane cu dizabilități. Acest lucru poate fi înfricoșător, chiar pentru un terapeut, dificil la fel ca ieșirea din mediul cunoscut, sigur, predictibil pentru o persoană cu dizabilitate.

Cum simte lumea o persoană cu dizabilitate?

  • Un loc nou cu sunete, imagini ce se succed cu rapiditate, spații mari, sunt procesate cu multă anxietate. Valabil pentru oricine, de altfel. Și ceea ce greșit credem atunci când ne implicăm în a accesibiliza cultura pentru dizabilitate, este că procesarea este lentă, că gândesc lent. Majoritatea persoanelor cu dizabilitate neuro-cognitivă nu procesează lent, ci diferit. În acest diferit – includem și rapid și lent ca orice persoană fără dizabilitate.
  • Modul în care se procesează informația pentru persoanele cu dizabilitate este parte esențială în a concepe moduri de accesibilizare a culturii. De obicei atunci când suntem expuși la nou, situații noi, pentru a trece de anxietatea de început, căutăm ceva familiar, ceva care să ne anticipeze ce va urma.

Cum creezi predictibilitatea în mediul cultural?

Pentru început, munca care presupune accesibilizarea culturii începe cu familia, apoi cu școala care asigură mediul persoanei cu dizabilitate, apoi cu comunitatea în care trăiesc. Comunitatea nu asigură anticipația care le-o conferă mediul organizat al familiei și al instituțiilor care îi educă, respectiv oferă suport terapeutic. Comunitatea nu cunoaște nevoile unei persoane cu dizabilitate și, fără să știe că există o nevoie specială, cataloghează părinții cu copii cu dizabilitate ca fiind părinți răi, care au copii needucați, cu comportament neadecvat. ”Părinții răi” nu pot controla copilul la piesa de teatru, restul se consideră deranjați de cel care nu face decât să-ți exprime bucuria de a participa la un spectacol. Izolarea socială devine singura soluție, părinții vor sta acasă, copiii cu dizabilitate vor sta acasă, nu vor ieși în comunitate din acest motiv, de a nu fi ridiculizați, judecați, de a nu deranja. Acest ”a nu deranja” – neagă dreptul copilului și al părinților de a participa la viața socială a unei comunități.

Muzeele, cinema-urile, teatrele – istoric vorbind, nu sunt locuri frecventate de persoanele cu dizabilități. Temerile părinților, îngrijitorilor persoanelor cu dizabilități sunt greu de îndepărtat, deși, poate, de-a lungul timpului s-au făcut proiecte și au existat încercări de a include persoanele cu dizabilități în actul cultural al unei comunități. Însă acestea au fost specifice – pentru dizabilități (locomotorii, vizuale, auditive) care excludeau dizabilitatea neuro-cognitivă.

În cazul dizabilităților neuro-cognitive procesarea informațiilor este diferită, nu neapărat înceată, lentă și necesită documentare din partea celor care vor să accesibilizeze cultura. În primul rând, trebuie înțeles și integrat perfect faptul că o personă cu dizabilitate neuro-cognitivă procesează diferit informația, poate chiar lent, dar asta nu înseamnă că nu înțelege.

Procesarea senzorială și cognitivă este ușor de înțeles și explicat dacă îți oferi timp să analizezi propriile emoții, simțuri. Adică, cele 5 simțuri prin care adunăm informații din mediul înconjurător. De fapt, sunt 8 simțuri, dacă cauți mai bine, și acele 3 sunt legate de mișcare. Toate aceste simțuri ne ajută să integrăm lumea cu care suntem în contact. Creierul primește stimulii și știe ce să facă cu ei. Pentru persoanele cu autism, dizabilitate intelectuală, alte afecțiuni neurologice și psihiatrice, informația se înregistrează în ceea ce specialiștii numesc hiposenzitivitate sau hipersenzitivitate.

  • Hiposenzitivitate – persoana experimentează senzații mai slab decât restul
  • Hipersenzitivitate – senzațiile sunt mult mai intens experimentate.

Roger Ideishi a explicat:

SENSIBILITATEA LA LUMINĂ

  • În caz de hipersensibiliate la lumină – persoana are senzația de lumină pe față, pe corp tot timpul, așa că lumina care vine dintr-o sursă mică sau puternică este procesată la fel, și reacția normală atunci când te simți cu o lumină puternică în față – este de a privi în jos, de a fi retras, de a nu te uita prea mult în jur – în traducere  pentru cel care nu știe – nu are abilități de comunicare socială. În contextul unei astfel de sensibilități reacția este pur normală, la fel cum și ar fi și a ta dacă ai avea un bec ce te luminează fix pe față tot timpul.
  • În caz de hiposenzitivitate la lumină –  nu primesc îndeajuns informații, camera este prea întunecată ca să se orienteze vizual – de aici nevoia de mișcare a capului stânga – dreapta, de mișcare mai multă care să ajute la captarea spațiului, persoanelor, decorului.

Spațiile culturale au nevoie să adapteze cadrul artistic pentru persoanele care procesează senzorial diferit. Lumina și sunetul pot fi ușor adaptate, fără costuri suplimentare. Într-adevăr partea de acomodare a stimulilor din spațiile culturale poate fi provocatoare, pentru că există un fel de mix de dificultăți de procesare – hiposensibil la lumină, hipersensibil la sunete, sau la mai mulți stimuli. Cu toate acestea se poate.

SENSIBILITATEA LA SUNET

  • Sensibilitatea la sunet – este nevoie să fie înțeleasă deoarece un spectacol de teatru, o conferință, un atelier de muzică are un anume sonor care la hipersensizitivi înseamnă țipete. Emoția declanșată va fi de stres, de ce am făcut rău ca să țipe cineva, și nu e un sentiment confortabil. Imaginază-ți că cineva țipă la tine constant, cum te-ai simți?
  • Pentru cei hiposensibili informația audio ajunge greu, nu înseamnă cu nu aud, ci că primesc mai puțin decât o personă fără sensibilități anume legate de intensitatea sunetului. Reacția tipică pentru acestă situație și pentru oricine aflat în situația de a nu distinge sunete este să se apropie de vorbitor, de ceea ce emite sunetul sau să spună cu voce tare – Ce ai spus, ce se aude? Imaginează-ți viața – repetând încontinuu interlocutorului tău – ce ai spus, apropiindu-te mult de cineva, invadând spațiul personal al celui care vorbește cu tine. Răspunsul natural al oricui este îndepărtarea de tine. Ce vrei simți? – nu mă place, de ce mă respinge, cu ce am greșit? Dar sunt răspunsuri normale de comportament, e ca și cum cineva le-ar vorbi în soaptă tot timpul, pentru că așa integrează corpul lor informația, așa se procesează ceea ce primește din exterior. Frustrant, nu?

Ex. Spectacolul William Tell are o secvență minunată cu trompete, iar trompetele nu sunt silențioase, muzica crește în intesitate gradat, scade, iar crește, foarte frumos de altfel (remember desenul Călărețul singuratic – Hi-oh, Silver). Prin urmare, muzica în această parte a spectacolului este foarte puternică, un hipersensibil nu se va simți comod cu acestă secvență cu sunete intense, experiența va fi una extrem de înfricoșătoare, traumatizantă chiar. Probabil copilul cu dizabilitate, adultul cu dizabilitate, pe viitor, nu va mai fi interesat de acest gen de spectacol.

Muzicienii nu pot cânta mai încet, soft, dar Opera, Teatrul POATE pentru cei hipersensibili:

  1. pune la dispoziție CĂȘTI, pe care să le poarte pe durata spectacolului
  2. permite libera mișcare în sală, spre holul concertului, să stea lângă ușă, să audă de la distanță muzica.

Sunt soluții simple, acomodări fără efort care pot fi făcute de orice instituție de cultură, și care permit ca arta să fie experimentată în termenii sensibilității lor.

roger ideishi

Roger Ideishi – postere cu signalistică activități cullturale accesibilizate

3. pentru persoanele hiposensibile la sunet – se poate încuraja libera mișcare până la marginea scenei, pentru a simți vibrația, sunetul.

Toate aceste măsuri necesită educarea publicului. Publicul are nevoie să înțeleagă că fiecare are dreptul la artă, la cultură, la a-și exprimă înțelegerea pentru actul cultural fie prin mișcare, apropierea de scenă, purtarea de căști, atingerea scenei.

SENSIBILITATEA LEGATĂ DE MIȘCARE – kinestezică sau simțul poziției și mișcării în spațiu

Senzația de mișcare – vine de la gravitație, din nevoia de a te poziționa cu pământul.

  1. Persoanele hipersensibile – simt gravitația mai intens ca ceilalți. Imaginează-ți cum e să îți fie frica că la orice mișcare te vei prăbuși. Reacția normală atunci când simțim că ne prăbușim este de încordare, ne strângem mâinile pe lângă corp, limităm mișcarea. Așa face un hipersensibil, și este normal!

Problema se pune – Dacă nu mă mișc, cum aș putea să adun informații din jurul meu, să experimentez arta? Ideea este că dacă ai în vedere un spațiu unde dansul este exersat, accesbilizarea lui va fi pe direcția cum îl experimentez, cum particip?

Dansul nu înseamnă doar mișcări ample, succesiuni rapide de mișcări.

Dansul poate fi experimentat: 

– prin mișcări nu foarte ample, cu suport – ținut de mână, în pereche, în grup, mici obiecte* (fidgets) de ținut în mână, utilizate pentru reducerea stresului și anxietății.

– sala de dans poate fi echipată cu materiale de suport, de care cursantul hipersensibil la mișcare se poate susține.

Suportul din sală (material, personal educat)- ajută la orintarea în spațiu, la înțelegerea spațiului, la experimentarea(ajustată motric) a dansului.

*Fidgets – nu necesită buget mare, pot fi din realizate din materiale reciclate, se poate observa și din link.

2. Persoanele hiposensibile – experimentează gravitația mai puțin ca restul. Noi știm ce să facem ca să nu cădem, ei nu au frica aceasta. E o senzație interesantă – simt un pic de gravitație dar nu cât să aibă simțul orientării, al spațiului. Atunci ei încearcă să ”găsească gravitația”- se mișcă mai mult, sar mai mult, ating mai mult pentru a integra spațiul, perimetrul unde se află.

Dansul pentru hiposenzitivi – este perfect, îi ajută mult la înțelegera spațiului, la ”găsirea gravității”, nu necesită acomodări speciale.

Rogera a povestit un exemplu frumos și emoționant de acomodare a actului cultural. Context – opera Hansel și Gretel – la care a participat o tânără de 16 ani, hiposensibilă la mișcare. În timpul spectacolului se mișca mult, simțea nevoia de a se plimba în apropierea scenei. Mama fetei era stresată – nu te mișca, stai locului. Fiind un program adaptat pentru nevoi speciale, personalul a sfătuit mama să se relaxeze, să își lase fiica să se conecteze cum simte ea la spectacol și să se bucure amândouă de spectacol. Tânăra pe durata spectacolului nu s-a uitat la scenă, nici pentru un minut, dar se mișca în ritmul actorilor, și deși părea ciudat că ea face asta, ea a procesat întregul act de pe scenă. Cel mai bine s-a văzut acest lucru în momentul când a imitat acțiunea actorilor- de a adormi, deși, să ne reamintim, ea nu se uita la scenă, doar cât îi permitea vederea periferică să vadă din spectacol. Tot mama a realizat cu lacrimi în ochi și transmis personalului de la teatru că fiica ei a înțeles opera și s-a conectat la cadrul operei, prin faptul că a sesizat lumina verde a decorului și a rămas mult timp nemișcată în zona astfel luminată a scenei. Culoarea verde era culoarea preferata a fetei, un aspect despre care personalul nu știa inițial.

Prin urmare, prin faptul că tinerei i s-a oferit cadrul și suportul de a experimenta un spectacol așa cum știe ea a experimenta lumea, în felul ei de aduna informația, a fost un pas excelent în a înțelege că persoanele cu dificultăți senzoriale se pot conecta la artă, pot înțelege arta.

Acomodarea/accesibilizarea spațiului cultural, actelor culturale pentru persoanele cu dizabilități uneori înseamnă doar să relaxezi regulile – te poți mișca, poți atinge, poți ieși din sală, poți purta căști pe urechi. Este un proces gratuit, nu necesită buget special, doar bunăvoință.

Când spun bunăvoință, mă refer la creșterea capacității de înțelegere. Pentru tânăra de mai sus, nu vorbim despre nevoia de a atrage atenția, de a face lucrurile diferit în mod intenționat, ea are nevoie să își exprime ceea ce corpul ei îi comunică: să se miște, să atingă. Ea experimentează lumea diferit, la fel ca restul, incluzându-te și pe tine. Publicul trebuie educat să înțeleagă nevoia persoanelor cu dificultăți senzitive de a fi acceptate pentru ceea ce sunt.

Este important ca fiecare instituție de cultură să redefinească misiunea ei, termenul accesibilitate să cuprindă și incluziunea. Incluziunea este greșit înțeleasă ca prezență fizică, includere în spațiu, fără angajare în conceptul livrat de instituție. Asiguri prezența persoanelor cu dizabilități (rampă, lift, marcaje nevăzători), dar nu există oportunități de acomodare specială pentru perceperea mesajului cultural livrat, în mod obișnuit. Ex. personal special educat pentru persoanele cu dizabilitate, materiale de suport tangibile pentru procesarea informației.

Multe instituții consideră că prin includerea spațială, prin facilitarea accesului fizic, aici practic se oprește accesibilizarea culturii pentru persoanele cu dizabilități.

Ideea este că atunci când organizezi o activitate culturală trebuie să cunoști publicul, mediul social unde se va ține activitatea și să îți propui un eveniment public, un eveniment special, educatori culturali specializați pentru includerea persoanleor cu dizabilități. Dacă întrebi părinții copiilor cu dizabilități, prin prisma experienețelor lor, vor fi motivați ”să iasă din casă” doar de un eveniment special. Și e de înțeles, însă gândind un eveniment public, acomodat pentru toate categoriile de public, atunci realizezi incluziune și totodată educi publicul tău, cel obișnuit, să aibă o experiență publică incluzivă.

Roger Ideishi

Roger Ideishi – accesibilizare activități cullturale

Cu cine trebuie să lucreze instituțiile pentru realizarea de evenimente incluzive?

  1. Cu familiile persoanelor cu dizabilități, cu persoanele adulte cu dizabilități pentru că ei sunt specialiști în dizabilitate.
  2. Cu comunitatea căreia se adresează în mod obișnuit, pentru a o pregăti pentru evenimente incluzive. Dacă comunitatea nu e pregătită, atunci evenimentele speciale sunt o soluție de moment. În paralel să se lucreze cu comunitatea până când informarea și educarea comunității crește nivelul de pregătire pentru evenimente publice incluzive.

Scanarea comunităţii

– din punct de vedere social și cultural este necesară pentru a putea începe munca la accesibilizarea unui spațiu, pentru acomodarea lui, pentru crearea de evenimente accesibile tuturor.

Roger Ideishi - accesibilizare activități cullturale

Roger Ideishi – scanare socială și culturală

Scanare înseamnă – colectarea de informații despre comunitate, educarea comunității și crearea de oportunități culturale pentru persoanele cu dizabilități.

 Ce scanezi?

– tiparul vizitatorilor pe anotimp, săptămână, lună, tip de activitate culturală

– posibilitățile de navigare – distanțele și puncte de reper pentru muzee, galerie de artă de exemplu, modalități de a ajunge – trafic greu sau light

– ziua săptămânii când este mai liber sau mai aglomerat într-o expoziție, spațiu cultural

– conceperea unor trasee de vizitare acomodate pentru procesarea conținutului – bazate pe mișcare (movement programs), pe tangibilitate cu activități specifice traseului ce implică mult partea de senzorial și scanarea impactului la nivel de comunitate

– personal special educat pentru persoanele cu dizabilitate care pregătesc comunitatea pentru evenimente: mers în școală și lucrat cu copiii tipici și speciali, cu părinții copiilor – astfel încât așteptările unui eveniment să fie ajustate pentru o experiență incluzivă

– acțiuni de intervenție, promovare evenimente pentru care se pregătesc povești care asigură predictibilitatea evenimentului pentru publicul obișnuit și atipic – prin descrierea lui, sau povești ”prescriptive” cu indicare de acțiuni – va fi muzica tare, să îți acoperi urechile dacă simți nevoia etc

acțiuni de intervenție cu conținut care explică, descriu emoții, pentru a putea pregăti răspunsul la emoția pe care o poate declanșa actul cultural. Toate aceste intervenții însoțesc celelalte informații legate de evenimentul cultural ce urmează să se desfășoare. Poveștile pot fi video sau gen broșură. Ex. Pregătirea unui video scurt despre modul cum pot accesa clădirea pentru un anume spectacol, indicații de spațiu, de orientare, în care mesajul este pozitiv, cu mult zâmbet, pentru că o invitație sau explicație expusă pozitiv, cu zâmbet sincer, crește interacțiunea socială.

Scanarea din timp a tuturor activităților la care participă comunitatea – festivaluri, târguri care pot îngreuna accesul la un spectacol, atelier, dacă se suprapun. Exemplul dat de Roger – un maraton poate impiedica accesul la galeria de artă care susținea un atelier, iar participanții sunt nevoiți să renunțe, deoarece nu pot traversa strada, ocolesc mult, crește nivelul de anxietate și dezechilibrează traseul prestabilit, anticipat.

Tot la scanarea comunității includem și identificarea modul de adresare către persoana cu dizabiliate și lucrat la acest aspect prin acțiuni de constientizare a dizabilității. Avem tendința de a trata persoanele cu dizabilitate ca și cum ar avea 3-5 ani. Dacă are 9 ani, vorbim cum am vorbi cu un puști de 9 ani, dacă are 21, vorbim exact ca pentru vârsta pe care o are. ”Nu vă coborâți așteptările” – este necesar să se folosească interacțiunea socială adecvată vârstei.

Schimbăm arta, teatrul, expoziţiile?

NU! Arta a fost creată de un artist, care a avut o anume viziune, idee. Nu facem artă specială separat. Nici cultură specială. Dizabilitatea nu înseamnă să concepi ceva nou, ci să facilitezi experimentarea conceptului original ca pentru oricare.

Cum acomodezi arta pentru dizabilitate? Prin crearea de schimbări în jurul artei, astfel ca ea să rămână originală și să poată fi experimentată și de cei speciali.

Roger spunea că mulți își doresc să schimbe arta, și că aceasta ar fi direcția pentru nevoi speciale, dar asta înseamnă să schimbi arta pentru toți, ca toți să o experimenteze la fel. Chiar sunt muzicieni, artiști care deja fac asta, fie că există public cu dizabilitate sau nu.

Părerea lui Roger – a schimba arta pare o idee bună DAR arta trebuie prezentată așa cum este, iar rolul nostru este să modificăm mediul în care ni se prezintă arta. Nu suntem creatorii artei. Nu schimbăm arta exact cum nu încercăm să schimbăm persoana cu dizabilitate, creăm un mediu de suport, prietenos în jurul artei pentru cei cu dizabilitate.

Așteptări vs experienţa culturală?

Ca acces, accesibilitate, acomodare experiență culturală balanța este inegală momentan, nu neapărat doar pentru București, pentru toată România și pentru multe țări din Europa. Și în SUA în orașele mari se lucrează mai mult pe accesibilizare față de orașele mici.

Dizabilitatea începe să fie văzută și la noi ca parte integrantă a comunității, se lucrează la incluziune. Și este mult, mult de muncă.

Procentul de participare la acțiuni incluzive va varia de la o comunitate la alta, asteptări vs experiență ne vor surprinde tot timpul, ideea este să păstrăm determinarea în a acomoda lumea pentru fiecare dintre noi cu sau fără dizabilitate.

Asociația Supereroi printre noi muncește mult la vizibilitatea oamenilor speciali, la ”ieșirea din casă” a copiilor cu dizabilitate și a familiilor lor. Intrați pe site-ul lor http://supereroiprintrenoi.ro/ să descoperiți ce fac, scrieți-le, veți găsi în comunitatea Supereroi printre noi sprijin pentru acțini speciale și incluzive.

Mă bucur că am avut ocazia să particip la acest workshop, am avut multe de învățat și clarificat (personal).

Evenimentul a fost o premieră pentru România și sper că se va dovedi util tuturor – părinților, operatorilor culturali, terapeuților. 

0

Despre tot ce trebuie să știi despre bani când ești părinte – la Modern Dad’s Challenges, ediţia a XII-a

Educația financiară a copilului este necesară și, totodată, amânată exact ca educația sexuală. Ne codim, ne pasăm (părinții) sarcina de la unul la la altul, amânăm că e prea mic copilul pentru așa discuții serioase și banii sunt ceva abstract, de nepriceput pentru el. Ne bucurăm că nu întreabă de ce nu are jucăria cutărică și de ce nu cere insistent de la magazin vreo chestie de îți cad dinții doar dacă privești ambalajul.

Se întâmplă…momentul

Inevitabilul ”al meu nu face așa, al meu nu cere” se întâmplă. Face criză, se tăvălește pe jos, sar oamenii în ajutor, de prin magazin sau stradă, că nu vrei să dai banii pe nu știu ce hidoșenie scumpă sau ieftină.Te inflamezi instant și începi să umpli copilul cu tot ce nu ai discutat până atunci despre subiect.

2 situaţii

  1. Nu aveai pregătită lecția, ești în momentul maxim de nervi  și transformi totul în ceva monstruos – de genul doar dacă e cuminte și merge fără să plângă la grădiniță, vom putea cumpăra hidoșenia sau jucăria aia de la tv.
  2. Știi să spui ce sunt banii, de ce avem nevoie de ei pentru a cumpăra, ce înseamnă să economisești, să pui la pușculiță, să mergi la slujbă, să primești salar. Numai că din exces de zel dai tot, copilul nu face față, că nu aia e nevoia lui atunci, el vrea ce nu îi cumperi și are o altă criză..

Problema e că, la fel și cu uitatul pe ascuns la materiale pornografice, totul devine despre copil. Părintele, educatorul, tutorele sunt liberi de problemă, aruncă vina pe – de ce nu m-ai întrebat? Tu dețineai răspunsurile și copilul nu te-a întrebat. Greșit!

Orice se învață pas cu pas, chiar dacă copilul nu pare interesat de subiect, nu cere lămuriri. Nu-l aștepta, strecoară încet informația, lasă loc de discuție, întâmpină convorbirea asta, practică jocuri care să îi deschidă mintea și încorporează mesajul pe care vrei să-l dețină pentru viitor.

Banii sunt necesari în societatea în care trăim, sexul este benefic pentru corp (când va fi adult), fiecare necesită chibzuință și respect, și ca să fie pregătiți pentru aceste provocări ale vieții, educația începe de la vârste mici.

Școala de tați continuă și anul acesta, nu că doar tații trebuie să aibă informația aceasta, însă pot lua notițe și răspândi informația în familie.

Modern Dad’s Callenges XII – Educație financiară pentru tătici și cei mici.

Modern Dad’s Challenges, ediţia a XII-a

Așadar,

Tații vor vorbi, deschis și cu responsabilitate, despre relația părinți, copii și bani, miercuri, 27 februarie, ora 18:30, Hotel Internațional București

Vor afla de la speakeri specializați în educație financiară – Roxana Bucur, Expert financiar & Manager și Adrian Asoltanie, Trainer Educație Financiară adulți și copii – tot ce trebuie să știe despre bani când ești părinte! Moderator eveniment – Alex Zamfir, Tătic, Blogger & Realizator Radio.

  1. Roxana Bucur va explica în detaliu cum îl înveți pe copil valoarea banilor, ce-i spui despre bani în funcție de gradul lui de înțelegere, cum îl implici în activitățile familiei astfel încât să înțeleagă de mic modul în care banii se câștigă și se administrează, ce să faci și ce să nu faci în legătură cu banii pentru a favoriza o relație armonioasă a copilului cu banii, plus alte informații interesante despre cum să ne folosim de educația financiară, pentru a le dezvolta copiilor creativitatea, responsabilitatea, concentrarea, gândirea antreprenorială, răbdarea și generozitatea.
  2. Adrian Asoltanie va vorbi despre bugetul familiei și gestionarea eficientă a acestuia odată cu apariția copilului. Pentru că (nu-i așa?) după apariția copilului, nimic nu mai e ca înainte. Nici măcar bugetul. Iar primul atac de panică vine la pachet cu lista de cumpărături prezentată drept ”must-have” de către marile companii de „articole-bebe”.

În ultima parte a evenimentului, se va organiza un workshop de educație financiară, susținut de Valentin Popovici, Adriana Istrate și Gabriela Guta, Profesori de educație financiară BCR.

Modern Dad’s Challenges este un eveniment dedicat exclusiv taților și viitorilor tați. Intrarea este gratuită, dar locurile sunt limitate și este necesară completarea formularului de înscriere, accesând butonul “MĂ ÎNSCRIU” de pe site: https://www.moderndads.ro/events/.

Succes la gestionat finanțele familei. Alte idei pe subiect găsești aici

0

,,Poveste de Crăciun” distracţie pe 8.000 de metri pătraţi la Opera Comică pentru Copii

Ieri am fost în premieră, în acest an, la Târgul ”Poveste de Crăciun”, organizat de Primăria Capitalei, prin Opera Comică pentru Copii. M-am simțit de vârsta Lolitei de-a lungul întregului tur al târgului, pentru că este un fel de mic orășel de sărbătoare cu o mulțime de puncte de atracție, ateliere și locuri de distracție pentru cei mici și mari(dar cu sufletul de 3-4 ani, ca mine).

În cadrul conferinței de presă Felicia Filip, managerul Operei Comice pentru Copii, a prezentat obiectivele de atracție ale Târgului, precum și spectacolele și surprizele pe care instituția le pregătește în luna decembrie.

La Opera Comică pentru Copii tot timpul este o poveste, dar în această iarnă povestea noastră se împarte în două: celebrăm Ziua Națională și 100 de ani de România Mare și avem sărbătoarea religioasă a Nașterii Domnului. Crăciunul este despre suflet și despre magia din spirit! La Târgul ”Poveste de Crăciun” împărțim momente de magie, alături de Moș Crăciun și renii lui, veniți tocmai din Laponia. Aducem personaje de basm și pregătim o mulțime de alte surprize. Bucuria noastră, a echipei OCC, a voluntarilor și a tututor oamenilor care nu se văd sunt copiii și părinții care vin la spectacolele noastre, care ne sunt parteneri, ne aplaudă și ne iubesc. Vă așteptăm cu brațele deschise și vă mulțumim tuturor că ne sunteți alături, a spus Felicia Filip, managerul Operei Comice pentru Copii.

Întreaga clădire răsuna de voci, repetițiile erau în toi, totul era învăluit în aer de sărbătoare la Opera Comică, pentru că astăzi 30 noiembrie și 1 și 2 decembrie, cu ocazia Zilei Naționale a României și a celebrării Centenarului Marii Uniri, sunteți așteptați la 5 reprezentații de gală ale spectacolului ,,Joc și Rock”, adaptare după opereta „Crai nou” de Ciprian Porumbescu, pe versuri de Vasile Alecsandri.

În cadrul Târgul ,,Poveste de Crăciun” cei mici se pot da cu sania pe derdelușul lung de 18 metri, se pot distra pe Patinoarul Operei Comice, alături de personajele îndrăgite din spectacole sau se pot plimba cu sania trasă de reni. Copiii îl pot ajuta pe Moș Crăciun în Atelierele Spiridușilor, unde pot picta personaje sau pot confecționa globuri, coronițe, jucării de pluș, stele de hârtie, felicitări sau ornamente tradiționale de Crăciun. Distracția continuă la Curtea Renilor, Tărâmul Oamenilor de Zăpadă, Curtea Renilor și Caruselul cu Jucării.

Vizitatorii pot asculta cântece de sărbători interpretate de o formație de suflători costumați în Moș Crăciun, precum și de corurile de copii din Programul Național Cantus Mundi, care se vor întrece în cadrul Olimpiadei Colindătorilor. Atmosfera de sărbătoare va fi întregită de brazii împodobiți și de mâncărurile tradiționale de sezon puse la dispoziția tuturor vizitatorilor. Târgul „Poveste de Crăciun” va fi deschis de luni până vineri între orele 16:00 – 21:30, iar sâmbăta și duminica între orele 10:00 – 22:00. Intrarea la târg este liberă, însă accesul la unele dintre obiective se face pe baza tichetelor care pot fi achiziționate de la punctele de informare. Valoarea unui tichet este de 3 lei.

Cu mare bucurie regizorul Cristian Mihăilescu a prezentat invitații și programul celei de-a patra ediții a spectacolului mozaic al Operei Comice pentru Copii, „Poveste de Crăciun”, care va avea loc pe 4 decembrie la Sala Polivalentă. Biletele la cele două reprezentații, de la ora 11:00, respectiv 19:00, s-au epuizat.

Ne dorim ca ”Poveste de Crăciun” să fie un spectacol, și nu un concert. Spațiul imens de la Sala Polivalentă va fi casa lui Moș Crăciun! O vom împodobi, o vom transforma într-o casă de poveste, pentru al patrulea an consecutiv. Ne vom bucura de colinde românești și străine, de magie, lumini impresionante, dar și alte surprize. Alături de soliștii noștri, de baletul și orchestra Operei Comice pentru Copii, vor urca pe scenă soprana Felicia Filip, prim-balerinii Operei Naționale din București, Cristina Dijmaru și Ovidiu Matei Iancu, trupa Vunk, Cleopatra și Pavel Stratan, baletul de copii al Operei Comice, condus de Jaqueline Bratu, copiii de la atelierul de street dance al OCC, precum și copiii din Programul Național Cantus Mundi”, a spus maestrul Cristian Mihăilescu.

Spectacolele continuă, astfel că din 7 decembrie, celebrul balet „Spărgătorul de Nuci” de Piotr Ilici Ceaikovski, în coregrafia lui Cătălin Caracaș și scenografia Adrianei Urmuzescu, revine la Opera Comică pentru Copii. Spectacolul va avea reprezentații în 8, 9, 15 și 16 decembrie. În zilele de 1, 2, 8 și 9 decembrie 2018, în Sala UnderGrant se va juca spectacolul de teatru „Ivan Turbincă”, iar în 15 și 16 decembrie, la Sala Mozart va avea loc concertul lecție „Salonul de percuție” susținut de prof. univ. dr. Alexandru Matei, unul din cei mai renumiți și pasionați maeștri percuționiști.

Anul 2018 se va încheia la Opera Comică pentru Copii cu trei reprezentații de gală ale operetei „O Noapte la Veneția” de Johann Strauss. Până în 29 decembrie, spectatorii care cumpără bilete la una din cele trei reprezentații pot participa la concursul organizat pe site-ul instituției, www.operacomica.ro, ce are ca premiu un sejur de două nopți la Veneția în perioada 1 martie – 1 iunie 2019, oferit de agenția Magic Holiday.

Sper că v-ați luat bilete la spectacole. De azi, puteți ajunge la târgul de Crăciun, dacă nu aveți alte mujloace de transport sau vreți să aveți parte de un tur personalizat, cu autobuzul specializat OCC, care va circula în weekend, între Piața Unirii și Opera Comică pentru Copii, după următorul program:

  • Plecări de la Piața Unirii (stația Horoscop) spre OCC:
    V: 17, 18.15, 19.30, 20.45
    S și D. 12, 13.15, 14.30, 15.45, 17, 18.15, 19.30, 20.45
  • Plecări de la OCC spre Piața Unirii (stația Horoscop):
    V: 17.45, 19, 20.15, 21.30
    S și D. 12.45, 14, 15.15, 16.30, 17.45, 19, 20.15, 21.30

Perioada târg: zilnic între 29 noiembrie 2018 – 15 ianuarie 2019

Program: Luni – Vineri: 16.00-21.30/ Sâmbătă – Duminică: 10.00-22.00


Mini vacanță plăcută!

0

Povestiri pentru copii la radio

Îmi amintesc cu plăcere de poveștile ascultate la radio când eram mică. Da, fac parte din generația care ascula mult radio, discuri, și a învârtit, mai târziu, cu creionul la casete, cu mult stoicism, să ajungă la melodia preferată. În bucătăria noastră de acasă, din acelea pe lung, aveam la perete o canapea micuță și, acolo cocoțată între perne, așteptam gongul care preceda povestea de seară, de la radio.

Când Bianca mi-a spus de poveștile de la Radio Vocea Speranței, m-am teleportat în copilărie pe loc. Singura diferență acum este că poveștile pentru cei ce se simt copii pot fi ascultate și dimineața și seara.

Bianca Timșa Stoicescu și Beatrice Lospa sunt doamnele minunate care dau viață unor personaje simpatice pentru oricine, la Radio Vocea Speranței.

Am întrebat-o pe Bianca, cum a început totul, care este povestea din spatele poveștilor.

Povestiri pentru copii

Povestea poveștilor mele – unele dintre ele foarte amuzante – începe în cel mai trist mod: când eu eram copil nu se găseau cărți. Vânzătoarele le dădeau pe sub mână, celor care aveau bani mai mulți sau celor care le dădeau altceva la schimb. Tot ceea ce găseam eu să citesc prin biblioteca părinților se reducea la romane polițiste, istorice și colecția de Magazin istoric. Pe cele polițiste le-am citit, chiar dacă eram prin clasa a doua, pe celelalte nu, pentru că, până pe la 20 de ani, nu prea am înțeles de ce ar trebui ca eu, cea de azi, să știu ce s-a întâmplat cu ei, cei de ieri. Citind cărți polițiste inclusiv de la bibliotecă – nu, nici acolo nu se găseau cărți pentru copii! – a început să-mi placă domeniul și eram mai degrabă înclinată să inventez tot felul de scenarii în care erau cazuri dificile, printre care și, evident, sfârșitul lumii.

Ei, dar după ce m-au prins pe mine ai mei că, în loc să învăț la fizică și chimie, scriu povești macabre, după ce m-au articulat și s-au asigurat că nu o voi mai face niciodată, am renunțat la scris și mi-au mai trebuit vreo 10 ani ca să mă apuc iar de el. Evident, scriam lucruri serioase, pentru una dintre rubricile pe care le aveam la Radio.  Nimic polițist, nimic amuzant. Cultural și spiritual.

Cred că toți ajungem, la un moment dat, să inventăm povești copiilor, fie pentru că nu am avut parte de povești în copilărie, fie pentru că vrem să abordăm altfel dragostea pentru povești. Biblioteca mea de cărți cu povești, apoi romane, nu era la biblioteca orașului, ci la etajul 2, la mine în bloc. Prietena mea avea cele mai frumoase cărți cu povești și știu că și în liceu am citit povești de la ea, studiam intens paginile cu grafică deosebită. Îmi plăceau cărțile mari cartonate cu desene în acuarelă sau în creion. Poveștile rusești și cele japoneze aveau desene deosebite. Mi se întâmplă și acum să cumpăr o carte de povești pentru felul cum e desenată. Adevărul este că, de multe ori, desenul te aduce în poveste și dacă textul nu te prinde, sigur o grafică minunată te poate readuce la esența poveștii. Sau povestea nu are nevoie de nimic, doar de vocea ta când o citești fie tare, fie doar pentru tine.

Ce faci când devii mamă și nu ai citit în viața ta o poveste? (Cred că 1001 de nopți nu se pun la capitolul poveste, ci la cel polițist, zic eu, așa, clipind din ochi!)

Îi inventam copilului meu povești, pentru că pe acea vreme nu exista încă o astfel de piață de carte ca astăzi; dar el îmi cerea din două în două seri să-i spun povestea cu X sau cu Y, iar eu eram ca în fața unor mirodenii arabe despre care n-am auzit niciodată: Bine, riposta el, dar tu mi-ai spus povestea aia…

Mi-era ușor să-l fac să o uite, pur și simplu pentru că-l luam cu o altă poveste, la fel de miraculoasă și la fel de ușor de uitat – pentru mine! Nu, nu am scris nicio poveste dintre cele pe care i le-am povestit lui, aș fi avut acum un tezaur.

Povești sănătoase

Întotdeaun m-am întrebat care este secretul unei povești. Ca să apară, să vină sub penița celui care o scrie și să fie precum răsuflarea – necesară, să aibă tâlc, să fie pentru toată lumea. Se pare că timpul unei povești poate fi neașteptat, dintr-o nevoie, din dorința de a ajuta pe cineva, de a transmite ceva în mod inedit, diferit față de cum ești obișnuit.

De scris povești m-am apucat într-un mod complet neașteptat, când Beatrice – cea alături de care spun poveștile la Radio Vocea Speranței – a zis că nu mai găsește povești sănătoase pe care să le spună copiilor. Cine vrea să le spună cu zmei, să o facă, dar ea dorea ceva inteligent, ceva care să-i ajute în viață. S-a discutat în departament, s-a decis ca eu să le scriu și să le interpretăm împreună.

Plăcerea de a povesti

Cred că nu poți spune o poveste dacă nu ai păstrat o bucățică din copilul din trecut. Poveștile se spun, scriu din suflet, indiferent de vârstă, de mesaj, și capacitatea asta de a te transpune într-un personaj de poveste este o calitate rară. Nu toți suntem povestitori înnăscuți, nu e nimic dacă nu poți spune o poveste, e bine că cineva poate și pentru tine. Felul cum un om dă viață unui context simplu, banal ține de magie. Apreciez pe cei care pot face asta.

E greu să interpretezi povești lângă Beatrice, care are un talent pe care nici actrițele mari nu-l posedă. Dar mă consolam cu ideea că așa e și-n viață – un copil e mai simpatic, altul are o doză mai de nesuferit, așa că inventam personajul bun și personajul rău, ceea ce a început să placă, apoi am devenit mama personajului – bun sau rău! – după care am fost animăluțe… Și tot așa, până când am trecut prin toate ipostazele posibile.

La înregistrări este incredibil de distractiv. Când scriu, am în minte intonația lui Beatrice. Lucrul acesta mă inspiră. Problema este că, de regulă, intonația ei este și mai sugestivă și nu mă pot abține, râd, iar când mă liniștesc și încercăm să reluăm, o apucă pe ea râsul de râsul meu. Acesta este un tip de pauză pe care-l facem. Cel de-al doilea este cel dat de faptul că au și corzile vocale nevoie de odihnă, după ce le folosim pe post de gâscă, marmotă sau urs… Sperăm să ne țină cât mai mult gâtul, să face față la toate poveștile pe care le mai am de scris.

Poveștile sunt tare simpatice, nu durează mult, au acțiune antrenantă și vocile sunt extrem de haioase. Am ascultat cu Loli și ne-a plăcut mult. Fiecare poveste are o parte de început, când se cere povestea, se anunță despre ce e vorba – foarte frumos conceput – pentru captarea atenției auditoriului. Unele povești te pun în așteptare, te lasă să te gândești oare… cum va continua?

Vă invit să intrați la secțiunea cu povestiri, să ascultați cu cei mici, sau să ascultați doar voi, pentru voi. Copii vom fi întotdeauna, setea pentru povești să știți că nu se duce niciodată. Avem nevoie de fantezie, de a spune lucurile diferit, amuzant, cu un alt tonus. De fapt, avem nevoie de reîntoarcere acolo unde eram neatinși de responsabilitățile vieții, eram la început.

Iată și cum iau naștere poveștile, atmosfera de la înregistrări. Cred ca nu e nicioadată târziu să te joci, să joci, să faci ceva ce îți face plăcere.

 

Spor la ascultat povești!

0

O nouă întâlnire Modern Dad’s Challenges-Provocările parentingului modern

În adolescență, dacă eram la vreo reuniune de familie sau vreo adunare de gașcă unde erau popândăi de vârstă mai mică (by accident, nu au avut încotro frații mai mari), ajungeam să mă pierd printre cei mici și să mă joc cu ei. Eu nu aveam niciodată intenția asta, doar îmi plăcea să ascult bârfe, ce povesteau oamenii mari sau să stau să mă bag în seamă cu vreun tinerel de vârsta mea, pentru care poate îmi roșeau urechile. Numai că parcă era un făcut, ajungeam printre cei mici și gata. Eram la fugărit, leapșa, de-a v-ați ascunselea.

Joc

Așa și prin facultate. Eram magnet pentru oameni mici, răspundeam la de ce-urile celor de 4+, mă jucam cu jucăriile lor.

Cu alte cuvinte, cum spunea vecina mea, mă pricepeam la copii. Culmea-culmilor, nu voiam să mă pricep la copii, ba îmi mușcam limba să tac, să nu întreb una-alta, dar ajungeam să mă joc cu toți, până și cu cei ”nesuferiți”.

Când am fost cu colega mea Diana să ținem ateliere într-o școală, ceva vreme în urmă, nici nu era Loli în gând, am fost avertizată: sunt simpatici și neastâmpărați, rezistă puțin la explicații și te întrerup încontinuu. Bon, în gândul meu: nimic din ce nu am văzut, având în vedere că la un moment dat am fost profesor și am predat la diverși prichindei și adolescenți foiți care aveau tot timpul ceva de spus peste mine. Zic: Daiana ne descurcăm, ne și distrăm. Și așa a fost, Diana a povestit la toți cum din primele 3 secunde eram prietenă cu fetele, ne admiram cerceii și vorbeam despre Hannah Montana (da, alt timp!!) Cu băieții povesteam despre roboți și strategii deși nu jucam vreun joc pe calculator. Iubitul (soțul acum) îmi livrase niște nume de jocuri și detalii minime ca să mă descurc și să devin prietena lor.

Construim împreună

Când nu eram mamă, eram tare bună la interacțiunea cu cei mici. Sunt și acum, însă uneori simt că m-am uzat. Parcă am epuizat calmul și voia bună pe copiii din trecut și acum abia mai am resurse pentru copilul meu. Da, se întâmplă să simt asta. Recunosc copilului că mi se termină răbdarea când face pentru a nu știu câta oară dezastru în jucării. Îi spun și că sunt deschisă să mă îmbunătățesc ca emoții, că nici eu nu știu uneori cum să fac lucruri sau că reacționez fără să trag aer în piept. Poate nu-mi înțelege tot discursul, dar simte că îl iubesc și că învățăm împreună. Construim relația noastră.

Nu cred că este o vârstă la care să faci copii (am auzit și asta) care să-ți garanteze relația de vis cu copilul. Răbdarea și tot ce ține de creșterea lui cultivi, crești, nu ratezi momentul dacă ai depășit vârsta. Parentingul se învață, fie că ai 20, fie 33, 40. Stilul în care construim relația cu copilul nu e musai să fie ca pe vremea alor noștri, nici dintr-o carte de parenting, doar să funcționeze și să fie unul sănătos.

Da, citim despre cum își cresc unii-alții copiii și este de MAAARE ajutor. Parentingul nu e ușor, intrăm în el cu experiențe diferite. Ne lăsăm ghidați de dragoste și instinct. Îmi spunea o prietenă: uneori instinctiv îți vine să tragi o palmă. Ei bine, aici ne ajută experiența celor care au scris cărți – avem de lucru și la instincte. Ne iubim puii mult și unii dintre noi simțim că avem nevoie să învățăm despre cum să ne modelăm comportamentele astfel încât instinctul copiilor, când își vor construi propriile relații cu semeni sau vor fi la rândul lor părinți, să nu aibă memorată vreo palmă, pedeapsă și altă traumă de-a noastră transmisă lor. Și, important, oricâte cărți am citi, exersa ca sfaturi, să ținem cont că situațiile nu sunt identice, copii nu sunt la fel, să nu ne frustăm că ceea ce aplicăm din carte nu funcționează. Nu toate rezolvările vin din carte, vin și de la noi, doar să ne ascultăm copilul mai bine, să îl privim bine. Copilul are totul la vedere.

Provocările parentingului modern pentru taţii moderni

Acestea fiind spuse, iată că se apropie o nouă ediție Modern Dad’s Challenges, ediția a 11-a, pe 14 noiembrie, de la 18:30, la Hotel International. Tații moderni sunt invitați să se intrunească pentru a discuta  “Provocările parentingului modern”

Dați-le pix și agendă de acasă, ca să puteți discuta punctual când se întorc, deoarece se vor dezvolta subiectele:

  • Stiluri parentale & gestionarea emoțiilor în relația cu copilul
  • Părinte singur și implicațiile asupra copilului
  • Relația de cuplu și cum ne facem timp pentru noi?

Vor fi alături de tați:

  •  Bogdan Ion, Presedinte fondator al Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții
  •  Ioana Agachi, Psihoterapeut, managing partner Eu, părinte ghemotocAndrei Tudose, Fondatorul Asociației Delivering Life
  •  Alex ZAMFIR, Blogger & Realizator Radio, în calitate de moderator

Brandurile care sustin comunitatea de tați din Romania sunt: Lidl Romania, Nestle Începe SănătosCrește Sănătos, Boiron Romania, Pure Shapes, Un papion, Aqua Carpatica și Domeniile Sâmburești.

Evenimentul Modern Dad’s Challenges este dedicat exclusiv taților și viitorior tați. Participarea la eveniment este gratuită, dar necesită completarea formularului de înregistrare. Modern Dad’s Challenges este un concept creativ  al agentiei Creative Energy Corner. Mai multe informații despre proiect sunt disponibile pe site-ul oficial sau pe pagina de Facebook.

 

0

”Coborâm la prima” în viaţa reală, vă rog, aș spune eu

Dizabilitatea e grea. Ar fi o minciună să credem altceva. Ințeleg pe cei care fug de ea, nu vor să știe sau se prefac că nu există. Nu ai cum empatiza cu adevărat dacă nu o trăiești. Dar există, și poți să nu întorci privirea și să judeci, poți învăța despre. Ce nu realizăm este că în afara sau înăuntrul dizabilității empatia și simpatia dau aceeași luptă. Pentru că nevoia de acceptare și înțelegere nu e doar acolo la nevoi speciale, este pentru toată lumea, și între “normali”. 

”Privirea asta egală către fiecare dintre noi ne ajută pe toţi”

E adevărat! Mă uit la generația dinaintea mea și alte 2 de după, prea puțin s-a pus accentul pe suntem ceea ce suntem, ce alegem să fim, și nimeni nu poate aprecia și evalua mai bine acest lucru decât noi, cu noi. Și la acest proces de (auto)cunoaștere, grila cu rezultatul final nu ține de notele din generală, școala prestigioasă făcută, de slujbă sau prieteni.

Am auzit un adolescent spunând, nu chiar cuvintele astea, dar sensul era acesta: ca să iubești pe cineva cu nevoi speciale nu e greu, trebuie doar să îți deschizi inima mai bine. Și în clipa când a spus asta am plâns tare. Atâta adevăr pentru un tânăr. Și e un adevăr universal! E valabil pentru oricine, nu doar pentru cineva cu nevoi aparte. Ca să iubești pe cineva, oricine, trebuie să îți deschizi inima. Să mergi pe drumul ăsta, să-ți lărgești inima, să accepți înseamnă să te cunoști bine-bine și să fii de acord cu temerile tale. Eu am învățat târziu asta. Așa că am plâns eliberator, am simțit speranță în acel tânăr.

Am fost la un film bun, real și care merită văzut și digerat în tihnă. Suntem un popor născut în prejudecată. Și suntem greu de dezvățat. În ultimii ani am avut momente din care am învățat, problema este că uităm repede.

Coborâm la prima – primul film inspiraţional românesc

Un metrou oprit între stații, cu oameni pătrunși de propriile vieți care, pe măsură ce așteptarea crește, ies din filmul lor personal. Ca să nu spun bula lor, mi-a displăcut dintotdeauna termenul. Și când o fac, fiecare personaj, prima dată judecă, apoi deschide ochii și privește cu adevărat.

Duminică seara, 28 octombrie, la Happy Cinema, acolo unde se derulează, în parteneriat, din iulie anul trecut un proiect de suflet al Supereroi printre noi – ”Filmele Olgăi” – proiecţii de film adaptate senzorial pentru copiii cu nevoi speciale, am fost la primul film inspirațional românesc  “Coborâm la prima”, regizat de Tedy Necula.

Este o poveste inspirațională pe care o trăim în fiecare zi. Suntem în metrou așa cum suntem și în lume. Nu este un film despre Colectiv, dar viața nu poate nega evenimentul. Sunt povești paralele din viețile mai multor oameni care se întâlnesc într-o zi cu o semnificație specială pentru unii.” – regizorul Tedy Necula

Proiecţii de film adaptate senzorial pentru persoanele cu nevoi speciale

Înainte de povesti mai departe despre eveniment, amintesc în cazul în care nu știați, Filmele Olgăi sunt Proiecţii de film adaptate senzorial pentru copiii cu nevoi speciale.

Filmele Olgăi este un proiect derulat de Supereroi printre noi în parteneriat cu Happy Cinema Bucureşti prin care copiii cu dizabilităţi neuro – cognitive pot merge la cinema, în condiţii adaptate nevoilor lor. În spatele proiectului este Olga, o fetiţă cu nevoi speciale în vârstă de nouă ani şi motivul pentru care părinţii ei au creat Supereroi printre noi, un site de storytelling pe tema dizabilităţii fizice şi intelectuale, apoi un ONG.

Ediția de duminică seara a fost una dedicată tinerilor cu nevoi speciale și prietenii lor, cu sau fără dizabilități. Filmul a rulat în prezența regizorului și a actorilor Adrian Păduraru, Ela Ionescu și Tomas Otto Ghela. La finalul proiecției a avut loc o sesiune de întrebări și răspunsuri. Recunosc că nu am putut articula un cuvânt, am preferat să aud pe alții întrebând și vorbind. Filmul este emoțional, dar nu la nivelul acela siropos, este emoțional și dur. Așa cum am început eu, fără introducere, ci cu adevăruri/lecții care răzbat din film.

Atmosfera de Q&A a fost una la fel de emoțională. Actorii au simțit publicul și au fost foarte normali, că alt termen nu îmi vine. Au avut și ei lecțiile lor de digerat atunci când au filmat și probabil că deep down sunt mulțumiți și împliniți că au luat parte la acest film.

Ela Ionescu – Filmul mi-a creat încă o cameră în suflet și cred că toți putem să facem asta unii pentru ceilalți, să ne lărgim sufletele puțin. Să nu ratați să faceți asta cu nimeni, mai ales cu oamenii care sunt diferiți de voi. Oricum suntem extrem de diferiți toți, dar asta e frumos, e bine, că avem șansa să descoperim mereu lucruri.

Tomas Otto Ghela – Personajul pe care îl joc în film (un copil cu autism) poate vedea și deschide sufletele oamenilor din metrou.

Adrian Păduraru – Nu cred că există oameni cu nevoi speciale și alții, și nu e conjunctură ce spun. Fiecare dintre noi, oricât de aparent extraordinari am fi, suntem de fapt cu nevoi speciale, pentru că suntem unici, avem vulnerabilitățile nostre, fricile noastre, pe care le ascundem mai bine. Nu se văd, asta nu înseamnă că nu există. Am cunoscut oameni care nu au nevoi speciale dar care au asemenea dezechilibre, drame în spate, încât nevoile lor sunt mult mai speciale. Mă gândesc că …privirea asta egală către fiecare dintre noi ne ajută pe toți.

Regizorul Tedy Necula – mesaj pentru părinții din sală – Este foarte greu să crezi că cineva cu dizabilitate poate mai mult decât arată, doar oamenii și conflictele cu care ne întâlnim ne pot ajuta să vedem dincolo de aparențe. Ai mei au fost încurajați, la 8 luni, să mă lase la ofelinat. Am avut noroc de părinți tari, nu le-a păsat de rușine. Să ai curaj să privești în ochii copilului, să simți dincolo de sunetul pe care îl scoate, cuvântul pe care îl pronunță greu, să vezi care e nevoia și lăsat să încerce, să reușească și să nu-l tratăm cu frică. Frica ne trage în jos. Curajul e cheia.

Am întrebat-o pe Ruxandra Mateescu fondatoarea Supereroi printre noi, cum de a ales filmul lui Teddy Necula pentru prima ediție ”Filmele Olgăi” dedicată tinerilor, deoarece celelalte ediții s-au adresat copiilor, fiind mai mult proiecții de desene animate și documentare despre viața animalelor:

Ideea de a avea Coborâm la prima la Filmele Olgăi m-a pocnit imediat ce am văzut trailerul. Pe Tedy Necula îl cunosc din 2015. Unul dintre primele materiale pe care le-am publicat pe Supereroi printre noi este un interviu cu el.

Ne-am revăzut apoi în diverse contexte, cel mai recent fiind în primăvară, la IceeFest, când am participat împreună la un flashmob cu o temă apropiată nouă: “how do you react”– Cum reacționezi atunci când ai în fața ta pe cineva cu boală rară, cu tuberculoză, epilepsie, cu arsuri, cancer sau dizabilitate. Revenind însă la Filmele Olgăi, întâmplarea a făcut să văd trailerul într-o dimineată, devreme, una dintre puținele în care reușesc să îmi beau cafeaua fără copii și să îmi aud gândurile. I-am scris lui Tedy atunci, la opt dimineața. Tot atunci el a spus da, câteva ore mai târziu am avut și ok-ul din partea Happy Cinema.

Asta se întâmpla cu o lună înaintea proiecției de duminică.

Am ales filmul lui Tedy pentru că sunt fascinată de el :)). De tot ce face, de cum poate vorbi despre dizabilitate și despre orice alt lucru cu umor dar și cu seriozitate, în același timp. Pentru că are curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a nu se victimiza, de a încerca tot ce are chef să încerce, de a-și da șansa să reușească. L-am cunoscut pe Tedy atunci, cu ocazia interviului, într-o zi tare grea pentru mine: Olga avusese o zi oribilă, cu autostimulări și automutilări. M-am dus să fac materialul cu el numai pentru că îmi era rușine să anulez întâlnirea, deși îmi venea să mă ascund undeva și să mă îmbăt, să uit de toate. Doua ore mai târziu eram bine. Îl întrebasem pe Tedy tot ce nu o pot întreba pe Olga, care nu vorbește. M-a făcut să o văd altfel, să o văd că e și altceva decât “proiect terapeutic.” Ăsta e motivul pentru care am ales Coborâm la prima – am stiut că filmul lui nu poate fi decât așa, cum e el. Și am vrut ca și alți părinți să aibă parte, pe viu, de experiența mea, să îl cunoască și să se încurajeze puțin în distopia asta zilnică în care trăim noi, familiile cu dizabilitate, în România. Să mai găsească o sursă de putere de a crede în copiii lor, cu tot cu dizabilitățile care, într-o măsură, îi definesc și îi fac atât de minunați.

Și am reușit! Atmosfera din sală în timpul proiecției, dar mai ales după, când Tedy și echipa au stat de vorbă cu părinții a fost exact așa cum mi-am imaginat că va fi. Am avut persoane cu dizabilități intelectuale în sală dar și studenți care veniseră numai să vadă filmul și care atunci au aflat ce înseamnă, de fapt, Filmele Olgăi. Nimeni, dar nimeni, nu s-a uitat urât înspre nimeni! A fost așa, un fel de magie, la care doar în visele mele cele mai frumoase speram.

Vestea bună este că vor mai fi ediții ale Filmelor Olgăi dedicate tinerilor și adulților cu dizabilități neuro-cognitive, psihosociale sau senzoriale. Următoarea editie va fi chiar acum, sâmbătă, 3 noiembrie, de la ora 11, într-o locație nouă: Cinema Europa, din București, noul partener Supereroi printre noi. Proiecția va fi tot cu un film românesc de excepție: Mormomeții 2.

Mergeți să vedeți filmul lui Tedy Necula, eu am povestit din perspectiva celor care cunosc nevoile speciale. Este ceva diferit, este un film cu adevărat inspirațional, mie mi-a plăcut că nu am simțit filmul acela românesc de la care pleci nedumerit și parcă neadevărat ca poveste, deși este un film. Sună românește, real, și inspiră la schimbare, pentru că de asta avem nevoie, de inspirație să facem lucrurile diferit dacă asta vrem și să nu ne fie frică. Exact ce a spus regizorul părinților din sală, dar perfect valabil pentru fiecare dintre noi.

5

Un mic jurnalist și o provocare pe seamă – Avanpremieră ”Motanul încălţat”

Fata mea iubește provocările. O obosesc câteodată, dar merită fiecare tantrum de după. A învățat ceva, a realizat ceva, a corelat niște lucuri.

Ultima provocare a fost să meargă la operă. Până vinerea trecută avusese experiența spectacolelor de teatru de 0-6 ani, spectacole senzoriale după cărți și povești pentru prichindei, teatru de umbre, plus proiecții de filme speciale.

Avanpremiera operei ”Motanul încălţat”

Vineri, 19 octombrie, a fost avanpremiera operei ”Motanul încălţat” la Opera Comică pentru Copii! Pentru Loli, tot o premieră, un spectacol de operă de oră și jumătate, în calitate de spectator și mic jurnalist.

Da, da, cu invitație, ecuson, agendă, mapă de presă și tot tacâmul pentru care ne-am pregătit timp de o săptămănă. Am citit povestea, am căutat filme și diverse scenete cu acest motan simpatic. Am exersat niște întrebări, dar povestesc mai jos cum a fost la conferința de presă.

”Micii Jurnaliști”, în cazul în care nu știați, este un program foarte frumos, se derulează la avanpremierele spectacolelor care se joacă pe scena Sălii Mari a Operei Comice pentru Copii, s-a lansat în stagiunea 2016-2017 a Operei Comice pentru Copii. Mai exact, prima editie a fost în 12 noiembrie 2016, la premiera operei ”Răpirea din Serai” (iată aici un filmuleț – https://www.youtube.com/watch?v=u7eMymiod_Y ). Până acum peste 80 de copii au luat parte la spectacole, la tururile din spatele cortinei și la conferințele de presă cu echipele de creație și artiștii organizate după avanpremierele spectacolelor.

Micii spectatori/jurnaliști sunt provocați să experimenteze postura de jurnalist cultural și să vadă o parte din activitatea jurnaliștilor, să înțeleagă mai bine ce fac ei și cum scriu ca să fie urmăriți și cititi de publicul larg. Prin acest program s-a dorit, totodată, promovarea spectacolelor OCC prin articole sau materiale realizate de copii, care împărtășesc propria lor experiență privind spectacolele OCC. La partea asta eu am fost purtătorul de cuvânt și povestitorul pentru Loli.

Programul cuprinde așa cum scria și în invitația primită de Loli:

  1. vizionare spectacol în avanpremieră (micii jurnaliști, alături de alți spectatori, sunt primii care văd spectacolul și au ocazia să povestească despre el.)
  2. turul ghidat în spatele cortinei, unde cei mici au ocazia să îi întâlnească pe artiști, să le pună întrebări, să facă fotografii cu ei pe scenă și să afle despre culisele Operei Comice
  3. conferința de presă cu artiștii din rolurile principale și cu echipa de creație (depinde de la spectacol la spectacol – regizorul/coregraful etc).
  4. cei mici pun întrebări și discută cu artiștii, cu regizorul etc.
Prin urmare, avanpremiera operei ,,Motanul încălțat”, a reprezentat ocazie pentru 17 copii, printre care și Loli, să participe la o nouă ediție, a opta, a programului ,,Micii Jurnaliști”, organizat de Quartz Media Production în colaborare cu OCC și cu sprijinul Sloop. Cele mai bune articole care vor fi scrise de micii gazetari despre spectacolul ,,Motanul încălțat” vor fi publicate în Revista OCC și pe pagina de Facebook a Operei Comice.
Astea fiind spuse, Loli și-a notat câteva lucruri, înainte și după spectacol, iar eu, din scaunul de traducător și vocea fetei mele, voi rezuma experiența ei la primul spectacol de operă:
  • ”Motanul încălțat” –  operă în 3 acte pe muzica lui Cornel Trăilescu și libretul lui Tudor Mușatescu și al Ninei Stoiceva, în regia maestrului Cristian Mihăilescu (după basmul omonim de Charles  Perraut)
  • Biletele pentru avanpremieră și cele două premiere ale au fost epuizate, dar spectacolul are 18 reprezentații programate. Un spectacol așteptat și apreciat deja! Felicitări echipei OCC!
  • A fost intrigată de faptul că motanul era interpretat de o voce feminină – a apărut întrebarea asta și la conferința de presă, ajung și acolo.
  • Costumele personajelor au avut mare impact asupra ei, în primul rând prin design și felul în care artiștii le-au dat viață.
  • Motanul avea un nume tare simpatic – Cotoșman și băiatul avea numele lui tataia. A apreciat mult acest aspect!
  • A rezistat 50 de minute, s-a distrat, a zâmbit și aplaudat, a înțeles ce se întâmplă. Ultimele 20 de minute, nu a mai rezistat în scaun, a spicuit momente, și-a făcut de lucru pe lângă scaun. I-a plăcut mult perna oferită pentru micii spectatori, drept înălțător. Recomandarea de vârstă este 7+, prin urmare pentru Loli, 4+, a fost un succes personal și un moment de entertainment deosebit.
  • Turul ghidat i-a plăcut mult, ar fi vrut să se prelungească, astfel că în timpul conferinței de presă a mai explorat un pic culisele, s-a întâlnit cu diverși artiști și s-a jucat cu ei.
  • Drumul în poveste se deschide de la intrare, prin decor și butaforie specifică, cum intri în holul Sălii.

Povestea

„Motanul din această poveste este un personaj extraordinar. Eu cred că fiecare dintre noi am dori să avem câte ceva din calitățile Motanului încălțat pentru că el își depășește condiția. Într-un anumit moment al acțiunii, o pisică devine vorbitoare, apoi ea reușește să păcălească niște tâlhari, o curte împărătească, depășește oamenii prin istețimea sa. Mai mult, Motanul este fidel stăpânului său, pe care-l conduce spre izbânda dorită și devine chiar mare dregător al împărăției. Iată cum acest personaj fantastic își depășește condiția și dă, prin povestea lui, speranță oricărui spectator care vine în sala noastră. Vrem să transmitem prin spectacol bucuria de viață, bucuria de a trăi, bucuria aceasta nestăvilită pe care trebuie să o păstrăm, să o sădim cât mai mult în inima copiilor. Bucuria de a trăi și de a ne depăși condiția precum o face Motanul încălțat”, a declarat maestrul Cristian Mihăilescu.

Cotoșman are cizme noi și puteri magice: simțul dreptății, iubirea față de stăpânul său și dorința de a-i pedepsi pe cei răi. El îl ajută pe Ionică să câștige mâna Domniței prin mai multe șiretlicuri.

Cu Loli am pregătit povestea de acasă, pe drum i-am spus că ceea ce am citit noi va diferi de ceea ce vom auzi, i-am citit ce scria pe invitație și am repetat numele motanului, dar nu cred că a reținut deoarece a fost o surpriză mare totul.

Experienţa/conferinţa pentru Micii Jurnaliști

A fi un mic jurnalist este o experiență deosebită. Loli cu sigranță ar dori să repete această provocare într-un an jumătate. Ar fi mult mai pregătită în ceea ce privește rezistența la fiecare act, mișcare scenică, ritm muzică etc. Acum i-a plăcut, a înțeles povestea, importanța misiunii ei, s-a concentrat să reziste la spectacol și să pătrundă esența poveștii. I-am șoptit în ureche explicații, acolo unde am simțit că ar avea nevoie și ne-am hilizit la glume și dans.

Pentru a participa la o conferință de presă este nevoie de mai multă experiență în ceea ce privește mersul la operă. Noi am repetat niște întrebări posibile, singura pe care Loli a simțit să o exploreze a fost, după spectacol: Unde este Motanul? În culise ne-am întâlnit doar cu Domnița și până la conferință a avut acestă nelămurire.

Pentru copiii mai mari, cu siguranță, impactul unei astfel de seri se simte diferit. Întrebările și curiozitatea lor a fost inspirațională pentru mine. M-a surprins curajul lor și încrederea pe care artiștii le-au transmis-o, lucru reflectat în dialogul cu aceștia.

Ce i-a intrigat pe micii jurnaliști:

  • machiajul – cine îl face, de unde inspirația, dacă este greu de purtat, de câte ori se retușează în timpul spectacolului
  • decorul – cine participă la realizarea lui, cum este gândit astfel încât artiștii să fie în siguranță
  • costumele – de când se începe lucrul la ele, conceptul
  • audițiile – cine participă și cum se distribuie rolurile
  • personajul principal –  Motanul încălțat – cred că intrigat întreaga sală, a fost interpretat de o voce feminină! Motivul: s-a dorit o voce de soprană care să fie aproape de vocea copiilor și de personalitatea unei pisici, ca să spunem așa.
A fost o experiență inedită și pentru noi, însoțitorii micului jurnalist. Vom repeta cu siguranță mersul la spectacole de gen.
Aici puteți vedea un scurt filmuleț de la eveniment:

https://www.facebook.com/OperaComica/videos/320773125387070/

Pe pagina de Facebook a Operei Comice pentru Copii regăsiți și câteva fotografii de la eveniment: https://www.facebook.com/OperaComica/photos/pcb.1923122724422600/1923121174422755/?type=3&theater
Ne vedem acolo, la următorul spectacol!
0

Webstock 2018, the stage is yours

Are Loli o carte despre curaj. N-are cine știe ce text, e numai bună de adăugat cuvinte pe lângă imagine: Curajul obișnuit, curaj  fantastic, curajul e curaj de orice fel ar fi el, și tot așa cu imagini sugestive pentru fiecare enunț din ăsta.

Îmi place cartea asta, place și Lolitei. Mie îmi place partea cu curajul poate fi obișnuit, ca de exemplu să mergi la piscină. Nu știu să înot, dacă e piscină cu adâncime peste 1, 20 m, nici nu mă ating de margine. Curaj, nu glumă!

Prin urmare, las la o parte curajul cu piscina și spun curajul obișnuit, fantastic, sau cum mai este descris în cartea asta, s-a produs când am făcut lucruri la care m-am gândit de mult, dar nu le-am practicat, până când am apăsat butonul de curaj. Acum vreo 3 ani, am prins curaj și am deschis acest blog.

În cartea Lolitei nu se menționează un alt curaj, dar îi povestesc eu, nu-i bai, curajul de toamnă – adică să ies din cartier, din circuitul grădiniță-casă-masă-scris-trebăluit-terapii-casă, să îmi pun haina și de om cu blog și să aud lucruri pentru mine, să vorbesc cu oameni, să schimb peisajul pentru o zi la Webstock. Da!

Anul acesta se sărbătoresc 10 ani de Webstock, eu sărbătoresc a 4-a plecare de acasă, care îmi prinde tare bine, fix înainte de a îmi intra la hibernare inspirația după o vară grea.

credit photo: www.2018.webstock.ro

Îmi place prezentarea de anul acesta, inspirația vine pe căprării, adică vor fi următoarele scene, stages:

  • Inspiration stage
  • New trads stage
  • Creativity stage
  • Galaxy stage

Desfășurătorul pentru fiecare stage poate fi consultat pe site la secțiunea Program, la ultimele 3 stages, studiați bine, alegeți cu inspirație 🙂

Webstock Awards oferă recunoaștere celor mai creative și inedite proiecte, campanii din online (inclusiv social media și mobile), realizate în Romania, în ultimul an. Nominalizările pot fi văzute aici

Vom afla și cine este Absolute Online Personality of the Year. Ai votat? Sper că da. V-am anunțat, doar.

Se anunță interesant tare, recunosc că am să învăț pe de rost programul până vineri, ca să pot alege ce speakeri vreau să aud.

Dacă vreți să fiți la curent cu se întâmplă la Webstock, pe 5 octombrie, la JW Marriott Hotel, București, privirea setată și referesh constant pe:

Facebook Page: www.facebook.com/webstock/

Facebook Event: https://www.facebook.com/events/708357382837579/

Instagram: www.instagram.com/webstockro/

Twitter: www.twitter.com/webstockro

Ne vedem acolo!

 

0

„Fericiţi la adânci bătrâneţi” – campanie socială pentru bătrânii României

Am crezut că bunicii mei vor trăi până îmbătrânesc și eu. Credeam că vom crește mândra sau mândrul (nu previzionasem ce copil voi avea) împreună, iar vacanțele lor vor fi acolo în ograda cu gâște și pui de găină. Nu le înțelegeam nevoia de a veni mai des și sta cu ei. Mi se părea suficient să vin de câteva ori pe an, atunci când am pășit în adolescență și aveam griji de tânăr ce descoperă lumea. Nu mai aveam timp, oricum erau nemuritori și acolo tot timpul în așteptare. M-a lovit când nu au mai fost? Da, tare. Dar tot nu am învățat lecția bătrâneții.

Bătrânețea și efectele ei nu le resimțim până când ne îmbătrânesc părinții. Când nu-și mai amintesc lucruri care s-au întâmplat ieri, uită pe moment cum îl chemă pe nepot, te lovește și înveți – oamenii, inclusiv tu, îmbătrânesc. Tu ai viața ta și timpul nu se dilată pentru nimeni. Oferi cât poți, dar nu cât și-ar dori ei. Numai că, bătrânii tăi părinți și bunicii care încă trăiesc, te au pe tine, din când în când, însă se consideră norocoși. Viața lor se scurge de la ziua când ai venit să stai cu ei până la cealaltă dată când îi vizitezi și sunt mulțumiți. E bine și atât. Au poze, au amintiti, au telefon care sună și lucruri la care să se gândescă în timpul cât așteaptă. Pentru restul de bâtrâni care nu mai au pe nimeni, viața este grea, așteptarea lor nu e despre următoarea vizită, ci despre cât mai durează până când mor, vine viața în care nu vor mai fi singuri. Cel puțin așa speră.

O campanie socială pentru bătrânii României

Singurătatea este mai greu de dus ca vârsta și bolile asociate bâtrâneții.

Fundația Principesa Margareta a României împreună cu Asociația Niciodată Singur lansează Fericiți la adânci bătrâneți, o campanie socială prin care își propun să atragă atenția publicului cu privire la situația vârstnicilor din România și problemele cu care aceștia se confruntă. Campania are și o componentă de strângere de fonduri în sprijinul bătrânilor. Oricine poate dona 2 euro prin trimiterea mesajului ”SINGUR” prin SMS la numărul 8844.

România îmbătrânește. Din punct de vedere statistic românii de peste 65 de ani reprezintă o categorie socială în creștere, care se confruntă atât cu neajunsuri materiale sau cu probleme medicale, cât și cu accesul limitat la informație. Fenomenul îmbătrânirii atrage marginalizarea şi excluderea socială a vârstnicilor. Pentru vârstnicii din România nu există un sistem integrat de asistență sau consiliere socială, public sau privat, deși statisticile sunt îngrijorătoare. Astăzi, mai mult de 3,5 milioane de persoane au vârsta peste 65 de ani, conform datelor INS.  Ritmul îmbătrânirii populației este un fenomen alarmant, plasând România pe locul 2 în topul țărilor europene.

Aproximativ 1,5 milioane de vârstnici sunt afectați de singurătate, într-o mai mare sau mai mică măsură, conform studiului național realizat de GfK pentru Fundația Principesa Margareta a României. În topul celor 5 probleme cu care se confruntă vârstnicii din România se plasează și singurătatea. Numărul femeilor afectate este semnificativ mai mare decât cel al bărbaților, iar persoanele vârstnice din mediul urban sunt cele care resimt cel mai mult singurătatea.

O analiză recentă a solicitărilor formulate de apelanții seniori la linia națională gratuită Telefonul Vârstnicului arată că nevoile lor sunt următoarele:

  1. nevoia lor de informare pe primul loc (49%).
  2. nevoia de îngrijire la domiciliu și sprijin practic (22%)
  3. nevoia de sprijin moral (13%), nevoia de sprijin material (8%)
  4. nevoia de a fi activ și util la vârsta a III-a (8%).

Împreună îi facem fericiţi la adânci bătrâneţi

În lipsa unui sistem integrat de asistență socială, public sau privat, Fundația Principesa Margareta a României vine în sprijinul vârstnicilor din întreaga țară. Împreună cu Asociația Niciodată Singur, o organizație non-profit care luptă la nivel naţional împotriva izolării sociale şi a singurătăţii persoanelor vârstnice prin mobilizarea voluntarilor, prin campania Fericiți la adânci bătrâneți, aceștia își propun să răspundă nevoilor vârstnicilor prin programe sociale menite să aline singuratatea, să combată izolarea sociala, să reducă sentimentul de inutilitate și efectele aferente.

Luna octombrie este luna dedicată la nivel internațional vârstnicilor de pretutindeni, marcată printr-o conferință națională și o mobilizare a voluntarilor din întreaga țară. Vă puteți alătura și voi campaniei. Detalii găsiți pe site-ul fundației https://www.fpmr.ro/ și http://www.fericitilaadancibatraneti.ro/

Direcţii de ajutor

Din fondurile strânse cele două organizații își propun să îmbunătățească semnificativ calitatea vieții bătrânilor prin trei programe sociale dedicate bătrânilor din România:

  1. Telefonul Vârstnicului este singura linie telefonică națională gratuită și confidențială care răspunde prompt nevoilor vârstnicilor și alină singurătatea lor la numărul 0800 460 001.
  2. Centrele Comunitare Generații reconsideră rolul social al vârstnicilor, implicându-i ca voluntari în centre de zi pentru copii din comunitatea lor.
  3. Niciodată Singur este despre a fi împreună pentru demnitate la orice vârstă, prin acțiuni de voluntariat și implicare la domiciliu și în cămine de bătrâni, pentru un impact de durată în viața bătrânilor, redarea încrederii în sine și sentimentul propriei valori, conștientizarea mentalității cu privire la vârsta a treia și impactul negativ asupra imaginii bătrânului.

Spotul campaniei poate fi urmărit aici. Campania se va desfășura în perioada 1 septembrie – 30 noiembrie 2018. În cadrul proiectului vor fi prezentate și o serie de povești atât pentru cei mari cât și pentru cei mici deoarece există ceva universal în fiecare poveste: „emoție, lecții care să rămână cu noi, istorie la persoana I. Pentru bătrânii noștri, nu e nimeni acolo ca să primească darul poveștilor zise de ei.”

Pentru a fi la curent cu noi informații despre campanie, aici e pagina de FB dedicată campaniei https://www.facebook.com/singur8844/

Pentru componenta de strângere de fonduri – Valoarea donației este de 2 Euro/lună. Suma alocată cauzei este de 2 Euro. Nu se percepe TVA pentru donațiile de pe abonament. În rețelele Digi Mobil, Orange Romania și Telekom România Mobile, pentru cartelele preplătite, TVA-ul a fost reținut la achiziționarea creditului. Pentru donațiile de pe cartele preplătite, în rețeaua Vodafone utilizatorii nu plătesc TVA.
Campania este realizată cu sprijinul Digi Mobil, Orange România, Telekom România Mobile și Vodafone România.

2

Iarna vrem cald și soare, vara vrem să nu ardă prea tare

Când vine vorba de creme, siropuri și spumă de baie fata mea nu are niciun moft de afișat. S-ar da cu cremă și pe păr, ar lua siropuri de gât, vitamina C (și altele care nu au vreun gust extraordinar) non-stop dacă îi spui că au cioco în compoziție și ar face baie cu spumă în orice moment al zilei.

Îi place să se joace cu nisip (fie kinetic, fie cel din groapa cu nisip din parc), îi plac bălțile și, evident, țopăiala prin cea mai adâncă, îi place ploaia, iubește soarele. Nu plaja sau marea, în mod particular. Ultimele două o obosesc și, în plus, cred că nici eu nu am contribuit îndeajuns la iubirile astea două. Eu nu sunt genul care doarme pe plajă sau moare de supărare că nu a avut un concediu la mare.

Plus, da, mai este unul, am o piele care se arde ușor și bronzul înseamnă un ton ceva mai colorat ca brânza, asta după ce am suferit după arsură, cu tot cu cremă cu factor maxim de protecție. Loli a moștenit o combinație de piele care se irită repede de la materiale sintetice și creme de protecție solară în combinatie cu apa sărată și nisip în același timp.

Ca să nu o mozolesc cu cremă (deși nu îi displace), tot timpul, din cap până în picioare:

1. la mare are costum cu UV și se joacă mai mult la umbră.

2. Nu stăm niciodată pe plajă la ore nepotrivite

3. Incerc, pe cât posibil, cu o moață ca ea, să o protejez cu pălărie și cămăși subțiri dacă avem treabă prin soare și nu e chiar momentul UV minin. Ochelari de soare nu vrea să o picuri cu ceara. Are modele jucăușe și, întotdeauna, este foarte convinsă de purtatul lor până să îi cumpăr. Îi ține un pic, apoi..nu mai veau.

Când era mai mică o ungeam cu cremă și țop la joacă. Acum este ritual. Se dă pe ea, apoi pe mine, pe tati. Am zis că îi place datul cu cremă? Am zis!

Zilele astea am ales un loc de joacă nou, cam în soare. Fiind în câmp și umbră ioc, deși mergem de pe la 8 jumătate – 9, soarele ne aprinde apoi destul de tare.

Înainte de a pleca de acasă ne-am uns, jucat cu noua spumă Photoderm Kid SFP 50+ de la Bioderma.

Mărturisesc că nu suntem străine de brand. Acasă avem mai multe produse din gamele lor. Când avea Loli câteva luni, a avut o dermatită ciudată și leac la ea greu am găsit. Am descoperit între timp alergiile, a mâncat fără alergeni, cred că au ajutat-o și produsele lor. Ideea este că avem pe căprării treburile: pentru cap folosim un anume brand, pentru pielea corpului Bioderma (toată familia, ditai găvanul că mai am un sensibil în casă, pe Iulian) și pentru mâini altceva. La mâini, nu e așa reglementat capitolul ce folosim, merge cu succes tot ce e pentru bebeluși și copii. S-a spălat chiar cu săpun de casă, de la țară. I s-a părut foarte distractiv, deoarece era precum o bucată de pământ.

Să revenim la distracția de zilele astea. Cât am stat la ai mei am probat cam toate părculețele și parcurile din cartier. Nu povestesc nimic despre, spun doar semințe și mucuri de țigară, șiii… asta descrie tot.

Drept urmare, am zis să schimbăm peisajul și am mers mai departe de unde stăm. Un parc maaare și fără umbră, curățel și pe placul mândrei, la partea de cățărat.

Ne-am pornit dis-de-dimineață unse și protejate pentru soare.

Ce mi-a plăcut la spumă:

  • nu e cleioasă, sticky așa, de vrei să te mai ștergi un pic după
  • se întinde ușor
  • pentru că e precum frișca când iese din tub (nu știe Loli ce e asta, i-am spus că e precum crema de pe brioșe și i-a plăcut explicația) nu pulverizezi și covorul și mobila când dai copilul. Care fâțâit stă locului? Care?
  • te poți juca și încropi un joc pentru cei care nu pot fi convinși de necesitatea protecției solare.

eu, eu…

magieeee

 

magic finger

brătară :))

pietre, baltă….rai adevărat!

Nu am mai folosit ceva asemănător ca prezentare și textură până acum și noutatea la Loli a prins tare. S-ar spumui și înainte de somn, seara, dacă ar fi după ea.

Ideea este că nu facem nicio isterie dacă într-o zi am ieșit neunse cu cremă pentru soare. Aplicăm pe drum, dacă e în geantă, stăm la umbră și n-așteptăm să ne clocotească creierii și insolația să ne doboare. Ne bucurăm întotdeauna de vremea bună și vitamina D. În jur de 11, trezită de la 6 sau 7, Loli vrea acasă, începe să resimtă orele, preferă răcoarea din casa și un joc relaxant cu jucăriile ei, până la masa de  prânz.

Despre spumă producătorii spun următoarele:

Produsele Photoderm conţin brevetul Cellular Bioprotection™ care susţine sistemul imunitar biologic al pielii, sunt rezistente la apă până la 80 de minute, rezistente la frecare, la transpiraţie şi nisip. Sunt recomandate pentru protecţia copiilor peste 12 luni.

Din seria știați că

Ştiai că expunerea la soare este strâns legată de sinteza vitaminei D, atât de folositoare organismului în creştere al copiilor. Însă beneficiile pentru sănătate ale jocului în aer liber sunt mult mai multe; de exemplu, un studiu recent a demonstrat că fiecare oră petrecută săptămânal în aer liber scade cu câte 2% riscul de instalare a miopiei la copii. Însă orice joc în aer liber trebuie să se desfăşoare sub o protecţie adecvată, chiar şi la umbră, dat fiind că iarba, de exemplu, reflectă până la 30% din razele ultraviolete.

Acum spune și tu cum vă jucați vara și ce trucuri ai pentru dat copilul cu cremă mai uşor. Şi, pentru mai multă distracţie, intră în Clubul Bioderma aflat la adresa https://www.club-bioderma.ro/, unde poți câștiga premii foarte folositoare pentru o vară plină de soare!

Spor la joacă!