Momentul apariţiei primului copil pare să fie din ce în ce mai des asociat cu ideea de efort, dificultate, chiar criză a cuplului. Sunt enumerate tot felul de strategii, metode de supravieţuire, ce par a ne pregăti pentru o adevărată luptă în tranşeele vieţii de familie.
Un omuleţ de câteva kilograme şi câţiva centimetri ne declanşează o multitudine de anxietăţi şi angoase necunoscute până atunci.
Totuşi, cum rămâne cu bucuria venirii pe lume a unui copil, cu bucuria de a deveni mamă/tată? Nimic mai provocator, nimic mai firesc ca apariţia unui copil.
Adevărul este că nu ești pregătit pentru venirea copilului oricât de mult ți l-ai fi dorit. E ca în adolescență, mintea e bulversată, hormonii, chimia din corpul nostru fac vraiste creierul pe comenzile de stimuli. Așa și cu copilul, chimia corpului nu e ceva ce poți stăpâni imediat după naștere cu primul plâns al copilului, trebuie să îți dai timp să reiei procese cu calm și cu sprijinul omului cu care ai decis să faci copilul.
Despre relația de cuplu am stat de vorbă cu prietena mea de la Iași – Cătălina Costin care, ca mulți alți părinți, a căutat vindecare pentru greutățile din viața de părinte și de cuplu, și, între timp, a devenit vindecător pentru alții, evoluând personal și profesional, ajungând terapeut.
Istoria noastră începe în urmă cu 15 ani. Atunci eram profesori. Cu Cătă am învățat jocuri și strategii de comunicare pentru elevii mei. Pedagogia din facultate (11 ani în urmă) – nu știu cum e structurat modulul acum și dacă e în vreun fel de folos celor care merg la catedră – nu m-a ajutat să transmit ceea ce îmi propuneam eu, ca profesor. Nu mă refer doar la partea științifică. Ea știa niște lucruri inovative și m-a salvat în 3 ani de predare. Și îi multumesc!
Ca un sfat, deși mă feresc de astfel de lucruri: nu lăsați deoparte oamenii de la care aveți de învățat, ține-ți aproape de ei, chiar dacă vă despart km.
Bun, iată cum a decurs discuția pe subiect:
Imaginați-vă un loc în care stați confortabil și luați un ceai, o cafea în mână. Va fi interesant ce urmează. Știți că eu nu sunt adepta îți mulțumesc că m-ai ales să îți fiu mamă, tată. Și dacă ar fi posibil ce urmează, prima partea a dialogului, cu siguranță aș face acest exercițiu cu fata mea. Să mă interogheze și eu să ascult cu atenție. Să îi spun mulțumesc că e a mea, deși nu a fost alegerea ei.
Așadar, începem:
Copilul are nevoile şi întrebările lui. La fel și cuplul de părinţi, pentru că orice etapă de viaţă îşi are problemele sale. Să-i ascultăm pe rând, într-un dialog imaginar.
foto credit- unsplash.com
Copilul ar întreba, înainte de a se naște:
O să mă primiți așa cum sunt?
O să mă ajutați să trăiesc?
O să fiți conștienți că sunt o persoană diferită de voi și nu o anexă a dorințelor și nevoilor voastre?
O să mă acceptați chiar dacă nu sunt exact aşa cum vă doriți voi?
O să mă ghidați să mă dezvolt?
O să îmi fiți alături de mine ca să mă descopăr?
Copilul tău ți-ar spune și că are multe nevoi:
Nevoia de a fi îngrijit;
Nevoia de contact cu corpul mamei;
Nevoia de contact cu ochii celor ce mă îngrijesc;
Nevoia de a fi în siguranță;
Nevoia de a fi înțeles;
Nevoia de a fi susținut;
Nevoia de a aparține în exclusivitate părinților, cuiva;
Nevoia de a fi recunoscut că sunt unic;
Nevoia de a fi valorizat;
Nevoia de a fi ghidat;
Nevoia de a fi primit cu bucurie
Începem să devenim părinti atunci când ne hotărâm să avem un copil sau după ce acesta se naste, voi decideți. Că o fi după prima noapte nedormită și primul sentiment de îngrijorare, la fel. Când conștientizăm cu adevărat acest lucru, că suntem părinți unui copil pentru toată viața? În timp, nu ne lovește brusc și nu ne deșteptăm la fel de rapid.
Devenim părinți treptat, prin flexibilitate, prin renunțare, prin iubire, prin efortul nostru personal de a ne pune ego-ul în paranteză, de a ne pune calitățile în sprijinul creșterii și educării unui copil.
E liniștitor când îți spune cineva asta, că nu trebuie să știi instant. Goana asta de a fi părintele care nu a fost mama sau tata pentru noi, ne aduce la toate angoasele și temerile care ne defocusează de la rolul nostru. De a iubi copilul nostru așa cum este, și cum are nevoie să fie iubit.
Dialogul continuă pe planul părinților – părinţii s-ar întreba (în viața reală mulți chiar fac acest exercițiu):
Sunt cu adevărat pregătit/ă pentru a avea un copil ?
Sunt eu capabil/a să îngrijesc un copil?
Voi fi o mama bună/un tată bun?
O să ne descurcăm financiar?
Cât de independent/a voi mai fi?
Se vor schimbă relația de cuplu și viață sexuală?
Mă voi descurca cu toate noile responsabilități?
Va fi partenerul/a alături de mine?
Partenerii, între ei, au nevoie, să știe: Chiar aşa, vei fi TU, partenerul meu alături de mine?
În raport cu ține am aceleași nevoi ca și până acum:
1. Nevoia să mă simt în siguranță, să am sentimentul de a fi în mod simultan vulnerabil/ă și în armonie cu ține;
2. Nevoia de reciprocitate, nevoia de a ști că experiență mea este înțeleasă de ține;
3. Nevoia de valorizare, nevoile noastre relaționale să fie acceptate ca firești;
4. Nevoia de acceptare, nevoia de a fi acceptat/a de ține ca o persoană demnă de încredere;
7. Nevoia de autodefinire, nevoia de a-mi exprimă preferințele, ideile, fără frica de a fi ironizat/a, umilit/a sau respins/ă;
8. Nevoia de exprimare a iubirii, nevoia de a simți afecțiune, recunoștință;
9. Nevoia de comunicare, de a ne împărtăși în permanentă gânduri, temeri, speranțe (Aș începe chiar acum cu ”Mi-e teamă, mă voi descurcă?”, ”Voi fi mai bun/a decât mama mea/tatăl meu?”, ”Mi-e frică să nu dezamăgesc”, ”Nu știu exact ce am de făcut”.
În relația de cuplu – o comunicare eficientă, implică mai puține critici, observații, sfaturi în permanenţă. Sub impactul oboselii, stresului uităm să fim empatici, răbdători, afectivi.
Părinţii – cu ei înșiși au nevoie să pună pe un platou, ceea ce vine din exteriorul şi interiorul lor:
Da, știm, din experiențele altora, din articole, din cărți din…exterior că :
Vom avea timp mai puțin pentru noi, va interveni oboseala (vizite la pediatru, nopțile nedormite, înmulțirea treburilor casnice);
Va intervini starea de nesiguranță și stres în privința noului rol de părinte (implicând gestionarea vizitelor rudelor , prietenilor și mai ales a multitudinii de sfaturi primite, precum și a conștientizării noilor responsabilități);
Nevoia de intimitate se va confrunta cu nemulțumiri personale (legate de kilogramele în plus în cazul mamelor, ori sentiment de neglijare în cazul taților) sau cu confuzia, chiar contradicția de roluri (suntem acum predominant mami și tati, și mai puțin ”dragul meu” și ”draga mea”).
Ok, asta e partea grea, de care ne umple societatea, dinainte de a face copilul, dar nu știm ceva.
Ce nu știm?
Nu știm ce se va întâmpla în interiorul nostru, ce vom simți atunci când copilului nostru:
va râde în hohote prima dată;
va adormi atunci când îi cântăm o strofă dintr-un cântecel cu greu amintit;
va zâmbi relaxat când îl spălăm cu delicatețe;
va privi uimit ca și cum povestea pe care i-o citim se întâmplă aici și acum;
ne va prinde cu drag în brațe chiar dacă noi suntem obosiți și neatenți la el;
îi vom citi în ochi mirarea plină de bucurie pentru că un fluture sau o pasăre sau o banală insectă sunt adevărate miracole pentru el.
Și, da, nicio carte, articol ori relatare a cuiva nu ne va putea spune cum ne vom simți când ne va striga pentru prima dată mama, tata.
Apariția unui copil într-un cuplu stabil îl consolidează și îl întărește, dar poate deveni o provocare dificilă atunci când cei doi au puternice neînțelegeri anterioare. Copilul nu e un plasture pe o rană veche.
Da, apariţia unui copil presupune învăţarea unor noi roluri, sarcini, responsabilităţi.
Da, apariția unui copil este o ocazie unică pentru părinții lui de a crește interior, de a-și redescoperi resurse uitate sau de a conștientiza unele cu totul noi, este o ocazie de a experimenta altruismul, generozitatea și de a trăi iubirea necondiționată. Vom ști atunci, față în față cu copilul nostru și cu noi înșine, iar cel mai bun început este de a nu ne propune să fim părinţi ideali ci doar nişte părinţi buni.
Să nu uităm că relația dintre doi oameni este ceva viu, dinamic, flexibil. Relația dintre copilul nostru și noi ca părinți, se naște, crește și se dezvoltă o dată cu acesta. Ce se întamplă cu relația noastră? Cei doi, “dragul meu” și “draga mea” unde se duc? Ei rămân tot acolo, bază a sentimentelor noastre, doar că fricile noastre ne determină să vedem rolurile de “mami” și “tati” ca o amenințare la adresa lor. Frica de a nu mai fi la fel, că exact asta se întâmplă – lucrurile nu vor mai fi la fel, a apărut un copil în casă, e de înțeles.
Cuplu cu copii – foto credit – unsplash.com
Dar tocmai acest lucru este motiv de dezvoltare și maturizare a relației de cuplu pentru că și noi, părinții, vom avea parte de o noua dinamică, dinamica în “trei”.
A fost o dialog relevant? Atunci nu uita să revii pe blog, cu Cătălina voi pregăti mai multe materiale pentru noi, părinții, pentru viitori părinți. Dacă simțiți nevoia unei discuții cu Cătălina, într-un cadru privat, ea lucrează AICI. Consultați programul, clinica este în Iași.
Nu uita AICI este pagina de facebook a blogului, acolo vezi când public lucuri care mi se par interesante și te-ar putea prinde și pe tine. Dacă sunteți în căutare de idei de activități AICI este secțiunea cu ce facem noi.
