1

Nu lăsa porumbelul la volan sau cum să exersezi pe NU

Nu lăsa porumbelul la volan – iată o poveste scurtă, simpatic ilustrată, utilă pentru părinți și copii, spornică la citit pentru orice ceas al zilei. Mie nu mi-a plăcut inițial, dar se pare că fiica mea s-a prins mai repede despre ce e vorba.

Cartea scrisă de Mo Willems este despre limite și cum să spui pe NU simplu și la obiect. Tare mult place fetei mele pentru ca ia rolul adultului, responsabilitatea lui NU.

Nu lăasa porumbelul la volan

Introducerea – șoferul care trasează responsabilitatea acțiunii – Adresez totul ca și cum ar vorbi cu Loli

De obicei avem tendința de a-l spune pe NU într-un mod puternic, autoritar. Fie pentru că așa l-am primit din copilărie, fie pentru că așa avem impresia că suntem auziți, înțeleși mai bine. Ideea este că la un moment dat, era un curent printre părinți, poate este și acum, să îl ștergem pe NU din vocabularul de parenting. Sunt de acord cu formularea pozitivă a unei reguli, cred că toți încercăm să facem asta, dar nu sunt de acord cu eliminarea totală a lui NU din educație.

Dr. Lawrence Cohen (în cadrul conferinței despre care am povestit cu 2 posturi în urmă) a prezentat preț de câteva minute această carte și s-a jucat cu noi prin exersarea replicilor, pentru a demonstra nevoia părinților de a-l exersa pe NU, de a rezista să spui DA copilului, deși uneori simți nevoia să faci asta, ca să scapi.

În relația cu copilul uneori este greu să menții limita, să continui să validezi dorința și să ai puterea și convingerea de a spune NU, într-un mod calm, ferm, fără frică pentru tantrumul ce urmează.

Nu lăsa porumbelul la volan

Nu lăsa porumbelul la volan – partea de criză! Loli a avut tendința să spună da, de vreo 2 ori, dar a rămas pe poziție:)))

Cartea este un instrument util părinților și copiilor, te invită prin povestea funny să cunoști felul în care îl știi pe NU (îți dai seama că ai de lucrat la el). Totodată, vei simți cum percepe copilul NU-ul pe care îl transmiți.

Povestea împuternicește copilul, să NU cumva să fie convins de porumbel. Exersând puterea lui NU, el recunoaște toate emoțiile și situațiile în care încearcă să-l obțină pe DA.

Nu lăsa porumbelul la volan

Nu lăsa porumbelul la volan – insistențe – le recunoașteți?

Nu lăsa porumbelul la volan

Nu lăsa porumbelul la volan – finalul – Nu l-ai lăsat pe porumbel la volan, nu? NUUUU – și e mândră!

 

Până și L.C. a exersat în oglindă pe NU, pentru a putea să îl spună copiilor lui într-un mod calm, relaxat. Iată o idee bună, nu?

Exersarea lui NU pentru o comunicare calmă, relaxată implică și renunțarea la țipete, la lovituri și pauza deconectantă cunoscută sub numele de time-out.

Mulți părinți simt nevoia să-l întărească pe NU cu ceva iminent – pedeapsă, țipăt, trimis la colț, în cameră etc. Există alternative la toate astea, cele propuse de L.C. la conferință au fost:

  • liniștirea(calmarea) sistemului limbic – la părinte și copil

Sistemul limbic sau creierul emoțional este implicat în reglarea emoțiilor. Într-o situație tensionată atât părintele cât și copilul au nevoie să se calmeze.

O metodă prezentată de L.C. și utilă părinților este de cea de mirroring(devenim oglinda copiilor) – de conectare la emoția copilului: da, te văd supărat, te înțeleg că ești supărat, sunt aici, lângă tine, cât ești supărat. Nu dăm soluții la supărarea copilului, mergem la pas cu ea.

Recunoscând emoțiile copilului îi validezi practic existența și creezi cadrul securizat pentru a exprima sentimente sincere în relația cu tine.

  • timp de reconectare – întâlnire pe canapea(meet on the couch) – time-in – de discutarea a emoțiilor, exprimare sinceră de fiecare parte. În loc de du-te în camera ta, varianta este ne dăm întâlnire pe canapea, sau oriunde în casă unde să fim împreună.
  • întâmpinarea nevoilor profunde
  • conectare înainte de control

Reiau alternativele într-un alt post, vă las să vă delectați cu cartea. Copilul o va iubi pentru puterea lui NU și pentru că l-a înțeles.

Spor la părințeală și la citit! Din seria ce spun specialiștii găsiți informații AICI, dacă vrei să citești povești asemănătoare cu cele ale tale – AICI sunt poveștile de mamă, de părinte.

 

1

Ascultarea și cooperarea – întreabă 2 părinţi și vei avea 2 răspunsuri diferite

Mă recunosc uneori în fraza – vreau să mă asculți. Vreau să mă asculți, Loli! O spun și încerc să renunț la ea. Pentru că ceea ce vreau eu este de fapt altceva.

Am să continui cu învățăminte de la conferința lui Dr. Lawrece Cohen, din 16 martie, O zi dedicată ție și relației cu copilului tău (vezi articolul trecut) – Connection is more important than control, cooperation is better then obidience, adică despre nevoia de conectare cu copilul atunci când trece printr-o situație grea și cum nu e nevoie de controlarea comportamentului, ci de empatie ca să obții cooperare. Avem tendința să credem că prin a fi conectat cu copilul înseamnă a-l ține în brațe atunci când țipă sau are o criză  pentru că așa îl controlez – te voi ține în brațe până când te vei controla. Nu asta e soluția, clar. Dar dacă te voi ține în brațe pentru că vreau să ne conectăm, simțim, atunci da, pot obține cooperarea.

Cooperarea nu este despre supunere. Pe vremea mea, că am ajuns și acolo în prag de 40 de ani, cooperarea însemna în proporție de 95% să faci ce spune mama și tata, aka totul va fi bine. Bine pentru părinți. Bine pentru tine? NU.

Problema noastră, parțial moștenită este – copilul meu mă ascultă? Noi vrem de fapt 2 lucruri diferite – copilul să fie prezent, conectat cu noi și totodată să facă ce i se spune, și organizăm totul sub același sentiment de cooperare prin supunere. În realitate, ceea ce ar trebui să ne dorim este să fie cooperanți și nu obedienți.

Așa cum spunea L.C.:

Ascultarea(obidience) este un obiectiv care funcționează pe termen scurt. Dispare cum nu mai ești prezent, când te întorci cu spatele.

Iar pedeapsa pentru neascultare nu lucrează în adâncime, nu rezolvă problema, care se va repeta imediat ce ai plecat din cameră, deoarece nu atinge nevoia nerezolvată a copilului.

Cooperarea este, de fapt, un obiectiv pe termen lung. Și aici ar trebui să lucrăm.

Dacă ne dorim copii cooperanți, nu ascultători, care să ne audă cu adevărat, atunci este nevoie să construim o relație caldă, empatică, astfel ca vocea aceea de care spunea tot L.C., vocea lui interioară de-a lungul vieții, să fie sănătoasă, calmă, caldă, nu în contradicție cu restul ființei lui.

Exemple de situații, discutate în sală, despre cum aduc cooperarea în caz de:

  • Nu vreau! Nu vreau să fac asta! Ne imaginăm o situație în care copilul trebuie să stea liniștit – de ex. să stea la masă să lucreze ceva, sau să mănânce.

Întâi este necesar să realizăm că punem copilul într-o situație greu de gestionat pentru el. Stai liniștit, nu te foi! Nici adulții nu pot asta locului, dar copiii? Ce copil iubește să stea liniștit?

Într-o astfel de situație de ajutor ar fi un joc de 10 min înainte, un joc de mișcare, un joc în care aș juca situația, aș face reversia rolurilor: cine vrea să se joace de-a statul la masă, sau de-a jucatul sub scaun – dacă acesta este e modul prin care copilul acționează/refuză ceea ce urmează să faci. Întelegerea limitelor, empatizarea situațiilor – stăm la masă pentru că așa putem lucra eficient, de exemplu, mâncăm pentru că … ajută la conectare, respectiv cooperarea cu copilul.

  • 2. Exersatul la vioară – un exemplu din experiența personală a lui L.C. Fiicei lui nu-i plăcea să exerseze la vioară și, ca să coopereze, a inventat un joc numit pauza de eliberarea frustrării – a frustration break.

Când și-a întrebat fiica ce vrea să facă, fiind un joc de eliminarea a frustrării, care poate însemna să țipi, să lovești cu pumnii într-o pernă, ea a spus – să luăm vioara și să o distrugem. Evident, nu asta au făcut. În schimb, au rupt bucăți de hârtie și, în timp ce le rupeau, au imitat sunetul spargerii unei viori.

Fiica lui nu a ajuns o violonistă renumită, dar acest joc a făcut ca repetițiile să fie tolerabile.

  • 3. Situația în care validăm emoția copilului, dar în același timp îi spunem să o oprească. Da, văd că ești supărat, știu că te-ai înfuriat tare, dar, te rog, controleză-te!

Aceasta este o situație cu care am crescut mulți dintre noi. E bine să simțim un pic de emoție, dar nu prea mult. Să o oprim repede, să nu supărăm, să nu ne audă cineva etc. Să simți emoție, să trăiești emoția și apoi să simți eliberare este un proces complex care se modelează prin multă înțelegere, conectare, iubire necondiționată.

Este greu, ne este greu nouă, ca părinți, pentru că avem impresia că emoția/tantrumul/criza va dura o veșnicie, dar nu durează. Acel gata, termină o dată! pe care l-am experimentat noi, ne sperie și acum. Trăim cu frica aceasta că dacă se pornește plânsul, nu se va opri, dar nu s-a întâmplat asta nimănui. Nu este nevoie de control, să controlăm plânsul, furia, ci să eliberăm și să terminăm cu emoția respectivă.

Părinții se pot ajuta la acest capitol, de a exersa situația în care emoțiile copilului au nevoie să se elibereze, nu să le controleze, prin ceea ce L.C. numește – listening partnership sau parteneriate de ascultare.

Parteneriatele de ascultare sunt discuții, întâlniri, conversații la telefon.

  • Într-un parteneriat de ascultare  – nu oferim sfaturi(se poate, dar nu fix atunci), nu ne întrerupem povestind experiențe similare, să nu spui nimic este în regulă, emoțiile sunt binevenite (plângem împreună – walking the emotion), povestea rămâne confidențială. Știu cum sună, dar se pare că acolo unde părinții se întâlnesc și fac asta, lucrurile decurg cu mai puțini nervi.

4. Îmbrăcatul pentru grădiniță/școală – care durează dimineața, activitatea aceasta ne aduce la frustrare zi de zi

Găsirea nevoii din spatele tărăgănatului acțiunii de a se îmbrăca este necesară. De obicei o știm – nevoia de sta conectați mai mult, de a ne juca mai mult etc. Dacă aplici ritualurile specifice de conectare, joc și totuși îmbrăcatul continuă să dureze, atunci poți schimba perspectiva: să joci un joc despre acțiunea aceasta (nu neapărat dimineața, poate fi într-o după-amiază):

  • nu vrei să ne îmbrăcăm acum, dar hai să ne jucăm de-a îmbrăcatul – fiecare poate să își joace rolul sau rolurile să se inverseze.

ex. Mama – nu mă poți face să mă îmbrac, nu ești sefa mea. De obicei copilul râde, se destinde. Nevoia lui e exprimată, nu vrea să se îmbrace.

Tot mama dramatizând – vreau să stau cu tine, doar cu tine, acasă, să nu mai plecăm niciodată de acasă. Copilul singur zâmbește, râde – nevoia lui este de a se juca mai mult.

Prin joc poți afla care e problema: nu-i place să poarte hainele de școală, nu vrea să se termine joaca, deși prelungirea nu înseamnă decât frustrare, copilul stă cu părintele, nu îi place să meargă cu autobuzul etc. Ideea este că situația se dezamorsează, copilul se destinde.

Avem nevoie de emoții pentru că emoțiile nu trec, doar se adună până nu le mai putem duce. Emoțiile sunt necesare pentru energia și informațiile pe care ni le transmit.

Spor la părințeală!

Pentru a fi la curent cu alte evenimente și conferințe realizate de cei de Parenting Academy, vizitați site-ul www.parenting-academy.ro sau pagina de facebook a organizatorilor https://www.facebook.com/ParentingAcademy.ro/.

 

 

2

Conectarea este mai importantă decât controlul – Dr. Lawrence Cohen, martie 2019

Conectarea este mai importantă decât controlul – lucru pe care l-am învățat și la care lucrez cel mai mult de când o am pe fiica mea. E nevoie de multă căutare în interior și vindecare în propoziția și acțiunea acesta. E nevoie să o și auzi și să o împărtășești cu alții.

Înainte de a deveni părinte experimentăm emoții, senzații, facem promisiuni nouă și copilului nenăscut, avem vise, comportamente de luat în calcul. Realitatea este mult diferită, clar! Ajungem, ca părinți, des, la nevoia constantă de a controla, de a spune NU, de a răspunde la comportamente prin prisma pattern-ului(modelului) părinților nostri, de a reacționa fix cum nu am promis din cauza stresului.

Creierul, bucata responsabilă cu răspunsurile adecvate nu e un dulap mare organizat, care deschide, cu precizie și la obiect, sertarul cu răspunsul pentru toate situațiile tensionate părinte-copil. Ar fi bine, nu? Însă e ceva de genul, ia răspunsul care e la îndemână și îl folosește pe acela, lucru ce se și întâmplă, de obicei, în condiții de stres.

Evident, nu e răspunsul cel mai bun, originea lui provine de la felul cum au reacționat părinții noștri în situații similare și sunt acolo pentru că au rămas intense – strigăte, țipete, poate lovituri.

Conectarea este mai importantă decât controlul

Conectarea este mai importantă decât controlul – imagine Lawrence Cohen

Lawrence Cohen în cadrul conferinței – O zi dedicată ție și copilului tău – a prezentat 2 situații despre cum poți fi alături de copil într-un mod sănătos:

  • Băiat de 2 ani, foarte curios, acasă cu părinții, mesterește orice, părinții spun în continuu nu nu nu, ajung și la “scot și tv-ul din priza! Și gata, asta e”.

Dacă stai să te gândești, mulți am fost în situația asta și următorul gând era: Gata ce? Acum ce fac?

  • Conectându-se cu copilul prin luarea în brațe, vorbit cu blândețe, jucat cu copilul, părintele a realizat că în aceea zi copilul nu primise atenție din partea niciunuia dintre ei. A pus tv-ul în priză și copilul a fost liniștit restul zilei. Înainte de acest episod mama nu s-a gândit să se conecteze cu copilul, s-a gândit doar să controleze comportamentul copilului prin NU, prin atitudine autoritară, deoarece a fi blândă și drăguță ar fi însemnat să recompenseze un comportament neadecvat.

Ideea aceasta de a nu recompensa un comportament neadecvat este tare familiară multora dintre noi.

Am învățat la biologie reflexul salivar prin experimentul lui Pavlov, dar acesta e o bucățică din complexul unor reacții la stimuli, întâlnite la mamifere.Țineți minte?

L.C. a spus:

Din păcate nu suntem șoareci sau păsări. Majoritatea experimentelor despre recompensă și pedepse s-au făcut pe animale de laborator, care răspund corect pentru exercițiul recompensă și pedeapsă. Creierele lor de dimensiuni mici sunt construite pentru astfel de răspunsuri, iar creierul unui copil este mai mare și complex. Recompensa și pedeapsa nu sunt în centrul creierului lor. La copii partea aceasta nu funcționează la fel, copiii au comportamente deranjante, pentru că au nevoi mai profunde, ce vin din deconectarea cu părintele.

Majoritatea problemelor, comportamentelor neadecvate sunt din cauza deconectării și se rezolvă prin conectare. Copilul deconectat de părinți, este încărcat de frustrare deoarece părinții sunt prezenți fizic, însă nedisponibili afectiv. 

Copilul mic nu are abilitatea de a cere atenția prin limbaj – hei, scuzati-mă, sunt nebăgat în seama de ceva vreme, sigur lucrați la ceva important, mă simt un pic cam singur.

Făra să fie recompensă – îmbrățișatul, vorba blândă – ah, te simți singur, de aceea ai făcut asta, înseamnă să găsești nevoia din spate și să o întâmpini, să empatizezi cu ea.

Mulți dintre noi am crescut cu ideea de educarea a copiilor pentru că sunt în stare neșlefuită, au nevoie de disciplină, să fie civilizați. Înainte părinții nu se gândeau la copii ca având abilități naturale de a fi cooperanți, iubitori, calzi. Nu priveau conectarea, identificarea nevoii de a-ți călca butoanele ca fiind solutia pentru necooperare.

Exemplul Lui L.C. pentru a înțelege cooperarea, cum cooperarea este despre conectare și nicidecum despre control a fost:

Copilul nerăbdător care urma să ia cina. Ca să scapi de el, ce faci? Îi dai ceva, o gustare? Îi spui du-te la culcare flămând pentru că ai fost obraznic sau nu ai răbdare. Nu te hrănesc  pentru că așa te recompensez? Cine face asa?

Am auzit vorba asta, dar dacă s-a întâmplat cuiva, lui Larry îi place să creadă că originea acestei vorbe era din cauză că nu aveau ce mânca, pe timpuri. Părinții au instinctual nevoia de a hrăni copilul (nurishment through food).

Un alt exemplu:

Copiii de la grădiniță și mușcatul ca acțiune frecventă din cauza faptului că se simt deconectați de acasă, de părinți, de cadrul grădiniței. Educatorul, părintele e nevoie să fie, și metafora e foarte frumoasă, the sun not the judge. Cupa copilului cu nevoi e goală (unmet needs), copilul o umple cu mușcături, însă prin faptul că umplem cupa copilului prin identificarea nevoii lui, empatizarea cu nevoia lui, nu controlul ei, ajung la cooperare.

Adevărul este că nu e greu să fii părinte, e greu să te lepezi de moștenirea de parenting primită, de a o vindeca și închide, de a fi prezent alături de copil așa cum are nevoie, sănătos și empatic. Suntem cu toții în lucru, și ceea ce m-a emoționat, a fost momentul în care a spus – suntem și vom fi vocea interioară a copilului. Cum vrem să fie ea? 

Eu aud o voce care nu îmi place de cele mai multe ori, și lupt cu ea, deoarece îmi dau seama ce greu mi-a fost mie atunci. Nu aș vrea ca fiică-mea să audă o voce care să o facă să spună: eu voi face lucrurile diferit, nu ca părinții mei.

Conectarea este mai importantă decât controlul

Conectarea este mai importantă decât controlul – alternative la vocea interioară

Revin cu alte învățăminte și exemple concrete de la conferință, în curând.

Despre cum s-a văzut evenimentul ca impact și învățăminte, iată ce spun cei de la Parenting Academy:

Peste 600 de parinti „s-au jucat” ghidati de Dr. Lawrence Cohen, parintele Playful Parenting in lume.

Dr. Psih, Lawrence J. Cohen, parintele Playful Parenting in lume si unul dintre cei mai renumiti specialisti in educatie parentala, a sustinut sambata, 16 martie conferinta „O zi dedicata tie si relatiei cu copilul tau”. La invitatia Parenting Academy si a psih. Otilia Mantelers, dr. Lawrence Cohen s-a bucurat de implicarea a peste 270 de parinti in sala Hotelului Sheraton. Evenimentul a fost transmis si live, astfel alti peste 300 de parinti avand posibilitatea il urmareasca de acasa pe omul care inspira si ghideaza parintii in lumea jocului.

Exercitiile practice realizate cu parintii in timpul conferintei au facut din sala un spatiu deschis de joaca. „Dr. Lawrence Cohen a propus jocul ca fiind spatiul de desfasurare a lumii interioare a copilului. Ori de cate ori copilul are o frica, o grija, parintele poate initia un joc despre acea frica. Teama de monstru? Ne jucam de-a monstrul. Teama de testul de matematica? Aducem testul de matematica in joc. In aceste jocuri terapeutice copiii proceseaza si integreaza ceea ce simt si incep sa descopere ca au putere”, declara Otilia Mantelers, psiholog si Leader Head in Head Parenting Romania.

Americanul Dr. Lawrence Cohen a vorbit parintilor si despre limite – cum ne putem debarasa de limitele aspre pe care le-am invatat cand eram mici si cum putem invata un nou fel de a le seta – la nivelul copilului, cu empatie. Un instrument foarte important in parentaj pe care el il sustine este listening partnership – adica parteneriatele de ascultare in care doi parinti se asculta unul pe celalalt fara judecata, fara sfaturi si intreruperi, pentru simplul motiv ca cel care vorbeste sa se simta inteles si acceptat. Parteneriatele de ascultare, instrumente care origineaza din organizatia Hand in Hand Parenting au fost prezentate si experimetate in workshopul restrans de duminica, 17 martie, numit „Diving in Deeper”. In cadrul acestui workshop, dr. Lawrence Cohen asistat de psih. Otilia Mantelers au insotit parintii pe drumul catre sine, drum pe care copiii il deschid de cateva ori pe zi. Astfel, prin joaca fizica si harjoana, prin exercitii de ascultare si de experientiere fizica si multe altele, parintii prezenti la workshop au ajuns mai aproape de sine, dar si de copiii lor intrand in pielea acestora si intelegandu-le reactiile emotionale puternice mai bine.

Au fost 8 ore intense, cu rasete, cu lacrimi, cu joc si multa informatie. Le multumim tuturor partenerilor care au avut grija ca invitatii nostri sa traiasca experinta “Dr. Larry Cohen in Romania” la cele mai inalte standarde. Multumim Napolact Romania pentru de coltisorul “In tihna” si pentru delicioasele gustari, multumim Play Mobil, Pure Essentials, Jucariieducationale.ro, Aquavia, Editura Trei, Sono Diamanti si Sloop.

Mai multe detalii despre proiectul Parenting Academy gasiti pe www.parenting-academy.ro sau pe pagina de facebook a organizatorilor https://www.facebook.com/ParentingAcademy.ro/.

Foto credit: Parenting Academy

Dr. Lawrence Cohen

Dr. Lawrence Cohen și Otilia Mantelers – exemplificare listening partnership

Dr. Lawrence Cohen

Dr. Lawrence Cohen, imagine cu participanți conferință

0

Cum putem accesibiliza activităţile culturale pentru persoanele cu dizabilităţi?- Roger Ideishi, București, martie 2019

Știi cum e să privești un om fără speranță? Nu știi. Pentru că nu e chiar fără speranță (acolo tot e ceva), e un om care nu are nimic. Nici speranță, nici credință, nici ”ce-o să dea D-zeu”, așa cum spun mulți. Are doar o ridicare din umeri și atât. Un pupic pe obrazul copilului și atât.

E trist, dacă voiai un răspuns. E trist până la fundul Gropii Marianelor și înapoi.

Minunea lui nu se va întâmpla niciodată. Iar minunea de care se agăță unul altul – “trăiește, ne umple viata”, nu e minunea de care are nevoie. Ce minune să simți când urmează ani lungi fără nimic. Adică faci lucruri, lupți dar știi că le faci ca să nu stai. Nici măcar disperare nu ai. Disperare înseamnă să te agăți de ceva, să mai crezi un pic, ca la bolnavii care încearcă diverse tratamente ce prelungesc un timp agonia, boala, viața. Le prelungesc și pentru ei contează. Pentru tine nu contează, prelungește stare care nu evoluează. Și când se va sfârși, că se va sfârși la un moment dat, va fi trecut așa mult timp că nu ai ce vindeca, nu ai ce aduna ca să trăiești din nou. Nici ani, nici prieteni, nici sănătate.

Acesta este cel mai trist text pe care l-am așternut vreodată. S-a întâmplat într-o seară după ce am venit cu Loli de la terapie. De ce îl pun aici, deși urmează ceva plin de speranță și cu mult folos pentru noi toți? Pentru că există multă tristețe acolo unde nu ai cum schimba ceva ca mentalitate, viziune și, deși nu crezi, fiecare om are ceva în el, care te surprinde.

L-am pus aici pentru că eu cred și pentru acel fără speranță, vreau și pentru el, chiar dacă el nu mai are așteptări. Și da, speranța vine când ești cel mai jos, căzut, rupt de suferință și deși pare că nu vine, vine cumva.

Și, iată că, dacă nu a zis-o nimeni până acum, un om a zis, nu chiar în cuvintele astea – e nevoie să știi cum să trăiești pe lângă dizabiliate, nu să trăiești doar în ea, e nevoie să cunoști fapte și să le clarifici și pentru restul lumii. Și e simplu, nu costă. Cum de am ajuns să aud așa ceva, acum o săptămână, a fost posibil prin 2 oameni Ruxandra și Vlad Mateescu 2 Supereroi printre noi, care au înțeles că este nevoie să faci lucruri, să dai exemplu și să aduci și pe alții să expună clar, ce este, oarecum evident, dar nevăzut: actionăm perfect normal în diverse situații, indiferent de nevoile noastre, specifice și nespecifice și în loc să judecăm instant, să stăm un pic, cu suflarea și judecata, și să înțelegem.

Supereroi printre noi a pus încă un pic la temelia unui vis comun tuturor celor care cunosc dizabilitatea și o trăiesc – acela de a accesibliza activitățile culturale pentru persoanele cu dizabilități, de a le scoate din casă, de a le oferi șansa de a se bucura de un spectacol de teatru, dans, de muzică sau artă grafică, de un muzeu sau o galerie de artă. Adică de tot ceea ce ne bucură pe noi, dar lor le este inaccesibil acum.

Despre accesiblizarea activităților culturale pentru persoanele cu dizabilități profesorul Roger Ideishi, venit în România la invitația Supereroi printre noi, a vorbit în cadrul unui workshop gratuit la București, pe care l-au organizat în parteneriat cu Happy Cinema București și Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

Workshopul ținut de Roger a durat 2 zile: prima zi a fost dedicată familiilor și operatorilor culturali, ziua 2 pentru profesioniștii din domeniul psihologiei/psihoterapiei.

Roger Ideishi e director și profesor de terapie ocupațională la Universitatea Temple din Philadelphia, Pennsylvania, SUA. Eforturile lui se îndreaptă către a crea acces în comunitate și oportunități pentru copiii cu abilități senzoriale și cognitive diverse. Oferă consultanță organizațiilor comunitare și creează oportunități de învățare cu sens pentru copii și familiile lor. Oferă consultanță organizațiilor de artă la nivel regional, național și internațional în accesibilizarea spectacolelor de teatru, muzică, dans, vizite la muzeu și la grădini zoologice. E profesor asociat la Universitatea Metropolitană din Tokyo, Japonia.

Roger a început cu prezentarea orașului unde locuiește și munca sa de terapeut ocupațional de peste 30 de ani, și a marcat fix de la început o frază cheie, un obiectiv pe care vrea să-l atingă prin munca sa, pe care noi să îl atingem ca societate:

Accesibilizare lumii pentru toți este de fapt punctul de început și nu definește incluziunea, care asigură practic acțiuni pentru fiecare nevoie specifică. Aici trebuie lucrat.

Adevărul este că de-a lungul timpului opera, teatrul, activitățile artistice, culturale au fost închise în jurul lui NU și a unei ascultări pasive – NU vorbi, NU te mișca, NU, NU…

Respectul pentru arta de orice fel, multă vreme, s-a tradus în a NU trăi exploziv emoția care vine din artă, ci de a o pune sub semnul apaticului NU. Ne place ceva, dar nu ne facem auzit extazul, ne bucură ceva peste măsură, dar nu hohotim de fericire, ne vine să dansăm, țopăim, dar nu avem voie a mișca un deget. Cum să te bucuri de ceva dacă nu o poți exprima, iar pentru nevoile speciale, tocmai aici e puterea lor de a cuprinde lumea – să te faci auzit, să te faci văzut, să exiști prin tot ce este al tău – mișcare, agitație, vorbit încontinuu etc.

Nu are importanță de unde au apărut aceste reguli, cine a făcut aceste reguli, care pentru mulți dintre noi nu sunt deranjante și nu ne limitează accesul la ceea ce ne interesează ca artă, cultură, muzică, dar limitează pe cel care nu le poate integra pentru că așa funcționează. Și, de menționat, nu e nimic greșit în asta. E nevoie doar să schimbi perspectiva.

Misiunea lui Roger, apoi a noastră prin ceea ce ne-a învățat, este de consiliere a instituțiilor culturale, educatorilor culturali, terapeuților, părinților copiilor cu dizabilitate, adulților cu dizabilitate pentru a putea asigura includerea persoanelor cu dizabilități în viața culturală a locului unde trăiesc. De fapt, așa cum s-a exprimat el, este vorba despre crearea de oportunități pentru persoanele speciale și meaningful participation – adică experimentarea culturii de către personale cu dizabilități și descoperirea modalităților de când și cum pot accesa actul cultural.

Experimentarea culturii de către persoanele cu dizabilităţi

Înseamnă să pătrunzi în comunitate, să te implici, dedici comunității de oameni care includ persoane cu dizabilități. Acest lucru poate fi înfricoșător, chiar pentru un terapeut, dificil la fel ca ieșirea din mediul cunoscut, sigur, predictibil pentru o persoană cu dizabilitate.

Cum simte lumea o persoană cu dizabilitate?

  • Un loc nou cu sunete, imagini ce se succed cu rapiditate, spații mari, sunt procesate cu multă anxietate. Valabil pentru oricine, de altfel. Și ceea ce greșit credem atunci când ne implicăm în a accesibiliza cultura pentru dizabilitate, este că procesarea este lentă, că gândesc lent. Majoritatea persoanelor cu dizabilitate neuro-cognitivă nu procesează lent, ci diferit. În acest diferit – includem și rapid și lent ca orice persoană fără dizabilitate.
  • Modul în care se procesează informația pentru persoanele cu dizabilitate este parte esențială în a concepe moduri de accesibilizare a culturii. De obicei atunci când suntem expuși la nou, situații noi, pentru a trece de anxietatea de început, căutăm ceva familiar, ceva care să ne anticipeze ce va urma.

Cum creezi predictibilitatea în mediul cultural?

Pentru început, munca care presupune accesibilizarea culturii începe cu familia, apoi cu școala care asigură mediul persoanei cu dizabilitate, apoi cu comunitatea în care trăiesc. Comunitatea nu asigură anticipația care le-o conferă mediul organizat al familiei și al instituțiilor care îi educă, respectiv oferă suport terapeutic. Comunitatea nu cunoaște nevoile unei persoane cu dizabilitate și, fără să știe că există o nevoie specială, cataloghează părinții cu copii cu dizabilitate ca fiind părinți răi, care au copii needucați, cu comportament neadecvat. ”Părinții răi” nu pot controla copilul la piesa de teatru, restul se consideră deranjați de cel care nu face decât să-ți exprime bucuria de a participa la un spectacol. Izolarea socială devine singura soluție, părinții vor sta acasă, copiii cu dizabilitate vor sta acasă, nu vor ieși în comunitate din acest motiv, de a nu fi ridiculizați, judecați, de a nu deranja. Acest ”a nu deranja” – neagă dreptul copilului și al părinților de a participa la viața socială a unei comunități.

Muzeele, cinema-urile, teatrele – istoric vorbind, nu sunt locuri frecventate de persoanele cu dizabilități. Temerile părinților, îngrijitorilor persoanelor cu dizabilități sunt greu de îndepărtat, deși, poate, de-a lungul timpului s-au făcut proiecte și au existat încercări de a include persoanele cu dizabilități în actul cultural al unei comunități. Însă acestea au fost specifice – pentru dizabilități (locomotorii, vizuale, auditive) care excludeau dizabilitatea neuro-cognitivă.

În cazul dizabilităților neuro-cognitive procesarea informațiilor este diferită, nu neapărat înceată, lentă și necesită documentare din partea celor care vor să accesibilizeze cultura. În primul rând, trebuie înțeles și integrat perfect faptul că o personă cu dizabilitate neuro-cognitivă procesează diferit informația, poate chiar lent, dar asta nu înseamnă că nu înțelege.

Procesarea senzorială și cognitivă este ușor de înțeles și explicat dacă îți oferi timp să analizezi propriile emoții, simțuri. Adică, cele 5 simțuri prin care adunăm informații din mediul înconjurător. De fapt, sunt 8 simțuri, dacă cauți mai bine, și acele 3 sunt legate de mișcare. Toate aceste simțuri ne ajută să integrăm lumea cu care suntem în contact. Creierul primește stimulii și știe ce să facă cu ei. Pentru persoanele cu autism, dizabilitate intelectuală, alte afecțiuni neurologice și psihiatrice, informația se înregistrează în ceea ce specialiștii numesc hiposenzitivitate sau hipersenzitivitate.

  • Hiposenzitivitate – persoana experimentează senzații mai slab decât restul
  • Hipersenzitivitate – senzațiile sunt mult mai intens experimentate.

Roger Ideishi a explicat:

SENSIBILITATEA LA LUMINĂ

  • În caz de hipersensibiliate la lumină – persoana are senzația de lumină pe față, pe corp tot timpul, așa că lumina care vine dintr-o sursă mică sau puternică este procesată la fel, și reacția normală atunci când te simți cu o lumină puternică în față – este de a privi în jos, de a fi retras, de a nu te uita prea mult în jur – în traducere  pentru cel care nu știe – nu are abilități de comunicare socială. În contextul unei astfel de sensibilități reacția este pur normală, la fel cum și ar fi și a ta dacă ai avea un bec ce te luminează fix pe față tot timpul.
  • În caz de hiposenzitivitate la lumină –  nu primesc îndeajuns informații, camera este prea întunecată ca să se orienteze vizual – de aici nevoia de mișcare a capului stânga – dreapta, de mișcare mai multă care să ajute la captarea spațiului, persoanelor, decorului.

Spațiile culturale au nevoie să adapteze cadrul artistic pentru persoanele care procesează senzorial diferit. Lumina și sunetul pot fi ușor adaptate, fără costuri suplimentare. Într-adevăr partea de acomodare a stimulilor din spațiile culturale poate fi provocatoare, pentru că există un fel de mix de dificultăți de procesare – hiposensibil la lumină, hipersensibil la sunete, sau la mai mulți stimuli. Cu toate acestea se poate.

SENSIBILITATEA LA SUNET

  • Sensibilitatea la sunet – este nevoie să fie înțeleasă deoarece un spectacol de teatru, o conferință, un atelier de muzică are un anume sonor care la hipersensizitivi înseamnă țipete. Emoția declanșată va fi de stres, de ce am făcut rău ca să țipe cineva, și nu e un sentiment confortabil. Imaginază-ți că cineva țipă la tine constant, cum te-ai simți?
  • Pentru cei hiposensibili informația audio ajunge greu, nu înseamnă cu nu aud, ci că primesc mai puțin decât o personă fără sensibilități anume legate de intensitatea sunetului. Reacția tipică pentru acestă situație și pentru oricine aflat în situația de a nu distinge sunete este să se apropie de vorbitor, de ceea ce emite sunetul sau să spună cu voce tare – Ce ai spus, ce se aude? Imaginează-ți viața – repetând încontinuu interlocutorului tău – ce ai spus, apropiindu-te mult de cineva, invadând spațiul personal al celui care vorbește cu tine. Răspunsul natural al oricui este îndepărtarea de tine. Ce vrei simți? – nu mă place, de ce mă respinge, cu ce am greșit? Dar sunt răspunsuri normale de comportament, e ca și cum cineva le-ar vorbi în soaptă tot timpul, pentru că așa integrează corpul lor informația, așa se procesează ceea ce primește din exterior. Frustrant, nu?

Ex. Spectacolul William Tell are o secvență minunată cu trompete, iar trompetele nu sunt silențioase, muzica crește în intesitate gradat, scade, iar crește, foarte frumos de altfel (remember desenul Călărețul singuratic – Hi-oh, Silver). Prin urmare, muzica în această parte a spectacolului este foarte puternică, un hipersensibil nu se va simți comod cu acestă secvență cu sunete intense, experiența va fi una extrem de înfricoșătoare, traumatizantă chiar. Probabil copilul cu dizabilitate, adultul cu dizabilitate, pe viitor, nu va mai fi interesat de acest gen de spectacol.

Muzicienii nu pot cânta mai încet, soft, dar Opera, Teatrul POATE pentru cei hipersensibili:

  1. pune la dispoziție CĂȘTI, pe care să le poarte pe durata spectacolului
  2. permite libera mișcare în sală, spre holul concertului, să stea lângă ușă, să audă de la distanță muzica.

Sunt soluții simple, acomodări fără efort care pot fi făcute de orice instituție de cultură, și care permit ca arta să fie experimentată în termenii sensibilității lor.

roger ideishi

Roger Ideishi – postere cu signalistică activități cullturale accesibilizate

3. pentru persoanele hiposensibile la sunet – se poate încuraja libera mișcare până la marginea scenei, pentru a simți vibrația, sunetul.

Toate aceste măsuri necesită educarea publicului. Publicul are nevoie să înțeleagă că fiecare are dreptul la artă, la cultură, la a-și exprimă înțelegerea pentru actul cultural fie prin mișcare, apropierea de scenă, purtarea de căști, atingerea scenei.

SENSIBILITATEA LEGATĂ DE MIȘCARE – kinestezică sau simțul poziției și mișcării în spațiu

Senzația de mișcare – vine de la gravitație, din nevoia de a te poziționa cu pământul.

  1. Persoanele hipersensibile – simt gravitația mai intens ca ceilalți. Imaginează-ți cum e să îți fie frica că la orice mișcare te vei prăbuși. Reacția normală atunci când simțim că ne prăbușim este de încordare, ne strângem mâinile pe lângă corp, limităm mișcarea. Așa face un hipersensibil, și este normal!

Problema se pune – Dacă nu mă mișc, cum aș putea să adun informații din jurul meu, să experimentez arta? Ideea este că dacă ai în vedere un spațiu unde dansul este exersat, accesbilizarea lui va fi pe direcția cum îl experimentez, cum particip?

Dansul nu înseamnă doar mișcări ample, succesiuni rapide de mișcări.

Dansul poate fi experimentat: 

– prin mișcări nu foarte ample, cu suport – ținut de mână, în pereche, în grup, mici obiecte* (fidgets) de ținut în mână, utilizate pentru reducerea stresului și anxietății.

– sala de dans poate fi echipată cu materiale de suport, de care cursantul hipersensibil la mișcare se poate susține.

Suportul din sală (material, personal educat)- ajută la orintarea în spațiu, la înțelegerea spațiului, la experimentarea(ajustată motric) a dansului.

*Fidgets – nu necesită buget mare, pot fi din realizate din materiale reciclate, se poate observa și din link.

2. Persoanele hiposensibile – experimentează gravitația mai puțin ca restul. Noi știm ce să facem ca să nu cădem, ei nu au frica aceasta. E o senzație interesantă – simt un pic de gravitație dar nu cât să aibă simțul orientării, al spațiului. Atunci ei încearcă să ”găsească gravitația”- se mișcă mai mult, sar mai mult, ating mai mult pentru a integra spațiul, perimetrul unde se află.

Dansul pentru hiposenzitivi – este perfect, îi ajută mult la înțelegera spațiului, la ”găsirea gravității”, nu necesită acomodări speciale.

Rogera a povestit un exemplu frumos și emoționant de acomodare a actului cultural. Context – opera Hansel și Gretel – la care a participat o tânără de 16 ani, hiposensibilă la mișcare. În timpul spectacolului se mișca mult, simțea nevoia de a se plimba în apropierea scenei. Mama fetei era stresată – nu te mișca, stai locului. Fiind un program adaptat pentru nevoi speciale, personalul a sfătuit mama să se relaxeze, să își lase fiica să se conecteze cum simte ea la spectacol și să se bucure amândouă de spectacol. Tânăra pe durata spectacolului nu s-a uitat la scenă, nici pentru un minut, dar se mișca în ritmul actorilor, și deși părea ciudat că ea face asta, ea a procesat întregul act de pe scenă. Cel mai bine s-a văzut acest lucru în momentul când a imitat acțiunea actorilor- de a adormi, deși, să ne reamintim, ea nu se uita la scenă, doar cât îi permitea vederea periferică să vadă din spectacol. Tot mama a realizat cu lacrimi în ochi și transmis personalului de la teatru că fiica ei a înțeles opera și s-a conectat la cadrul operei, prin faptul că a sesizat lumina verde a decorului și a rămas mult timp nemișcată în zona astfel luminată a scenei. Culoarea verde era culoarea preferata a fetei, un aspect despre care personalul nu știa inițial.

Prin urmare, prin faptul că tinerei i s-a oferit cadrul și suportul de a experimenta un spectacol așa cum știe ea a experimenta lumea, în felul ei de aduna informația, a fost un pas excelent în a înțelege că persoanele cu dificultăți senzoriale se pot conecta la artă, pot înțelege arta.

Acomodarea/accesibilizarea spațiului cultural, actelor culturale pentru persoanele cu dizabilități uneori înseamnă doar să relaxezi regulile – te poți mișca, poți atinge, poți ieși din sală, poți purta căști pe urechi. Este un proces gratuit, nu necesită buget special, doar bunăvoință.

Când spun bunăvoință, mă refer la creșterea capacității de înțelegere. Pentru tânăra de mai sus, nu vorbim despre nevoia de a atrage atenția, de a face lucrurile diferit în mod intenționat, ea are nevoie să își exprime ceea ce corpul ei îi comunică: să se miște, să atingă. Ea experimentează lumea diferit, la fel ca restul, incluzându-te și pe tine. Publicul trebuie educat să înțeleagă nevoia persoanelor cu dificultăți senzitive de a fi acceptate pentru ceea ce sunt.

Este important ca fiecare instituție de cultură să redefinească misiunea ei, termenul accesibilitate să cuprindă și incluziunea. Incluziunea este greșit înțeleasă ca prezență fizică, includere în spațiu, fără angajare în conceptul livrat de instituție. Asiguri prezența persoanelor cu dizabilități (rampă, lift, marcaje nevăzători), dar nu există oportunități de acomodare specială pentru perceperea mesajului cultural livrat, în mod obișnuit. Ex. personal special educat pentru persoanele cu dizabilitate, materiale de suport tangibile pentru procesarea informației.

Multe instituții consideră că prin includerea spațială, prin facilitarea accesului fizic, aici practic se oprește accesibilizarea culturii pentru persoanele cu dizabilități.

Ideea este că atunci când organizezi o activitate culturală trebuie să cunoști publicul, mediul social unde se va ține activitatea și să îți propui un eveniment public, un eveniment special, educatori culturali specializați pentru includerea persoanleor cu dizabilități. Dacă întrebi părinții copiilor cu dizabilități, prin prisma experienețelor lor, vor fi motivați ”să iasă din casă” doar de un eveniment special. Și e de înțeles, însă gândind un eveniment public, acomodat pentru toate categoriile de public, atunci realizezi incluziune și totodată educi publicul tău, cel obișnuit, să aibă o experiență publică incluzivă.

Roger Ideishi

Roger Ideishi – accesibilizare activități cullturale

Cu cine trebuie să lucreze instituțiile pentru realizarea de evenimente incluzive?

  1. Cu familiile persoanelor cu dizabilități, cu persoanele adulte cu dizabilități pentru că ei sunt specialiști în dizabilitate.
  2. Cu comunitatea căreia se adresează în mod obișnuit, pentru a o pregăti pentru evenimente incluzive. Dacă comunitatea nu e pregătită, atunci evenimentele speciale sunt o soluție de moment. În paralel să se lucreze cu comunitatea până când informarea și educarea comunității crește nivelul de pregătire pentru evenimente publice incluzive.

Scanarea comunităţii

– din punct de vedere social și cultural este necesară pentru a putea începe munca la accesibilizarea unui spațiu, pentru acomodarea lui, pentru crearea de evenimente accesibile tuturor.

Roger Ideishi - accesibilizare activități cullturale

Roger Ideishi – scanare socială și culturală

Scanare înseamnă – colectarea de informații despre comunitate, educarea comunității și crearea de oportunități culturale pentru persoanele cu dizabilități.

 Ce scanezi?

– tiparul vizitatorilor pe anotimp, săptămână, lună, tip de activitate culturală

– posibilitățile de navigare – distanțele și puncte de reper pentru muzee, galerie de artă de exemplu, modalități de a ajunge – trafic greu sau light

– ziua săptămânii când este mai liber sau mai aglomerat într-o expoziție, spațiu cultural

– conceperea unor trasee de vizitare acomodate pentru procesarea conținutului – bazate pe mișcare (movement programs), pe tangibilitate cu activități specifice traseului ce implică mult partea de senzorial și scanarea impactului la nivel de comunitate

– personal special educat pentru persoanele cu dizabilitate care pregătesc comunitatea pentru evenimente: mers în școală și lucrat cu copiii tipici și speciali, cu părinții copiilor – astfel încât așteptările unui eveniment să fie ajustate pentru o experiență incluzivă

– acțiuni de intervenție, promovare evenimente pentru care se pregătesc povești care asigură predictibilitatea evenimentului pentru publicul obișnuit și atipic – prin descrierea lui, sau povești ”prescriptive” cu indicare de acțiuni – va fi muzica tare, să îți acoperi urechile dacă simți nevoia etc

acțiuni de intervenție cu conținut care explică, descriu emoții, pentru a putea pregăti răspunsul la emoția pe care o poate declanșa actul cultural. Toate aceste intervenții însoțesc celelalte informații legate de evenimentul cultural ce urmează să se desfășoare. Poveștile pot fi video sau gen broșură. Ex. Pregătirea unui video scurt despre modul cum pot accesa clădirea pentru un anume spectacol, indicații de spațiu, de orientare, în care mesajul este pozitiv, cu mult zâmbet, pentru că o invitație sau explicație expusă pozitiv, cu zâmbet sincer, crește interacțiunea socială.

Scanarea din timp a tuturor activităților la care participă comunitatea – festivaluri, târguri care pot îngreuna accesul la un spectacol, atelier, dacă se suprapun. Exemplul dat de Roger – un maraton poate impiedica accesul la galeria de artă care susținea un atelier, iar participanții sunt nevoiți să renunțe, deoarece nu pot traversa strada, ocolesc mult, crește nivelul de anxietate și dezechilibrează traseul prestabilit, anticipat.

Tot la scanarea comunității includem și identificarea modul de adresare către persoana cu dizabiliate și lucrat la acest aspect prin acțiuni de constientizare a dizabilității. Avem tendința de a trata persoanele cu dizabilitate ca și cum ar avea 3-5 ani. Dacă are 9 ani, vorbim cum am vorbi cu un puști de 9 ani, dacă are 21, vorbim exact ca pentru vârsta pe care o are. ”Nu vă coborâți așteptările” – este necesar să se folosească interacțiunea socială adecvată vârstei.

Schimbăm arta, teatrul, expoziţiile?

NU! Arta a fost creată de un artist, care a avut o anume viziune, idee. Nu facem artă specială separat. Nici cultură specială. Dizabilitatea nu înseamnă să concepi ceva nou, ci să facilitezi experimentarea conceptului original ca pentru oricare.

Cum acomodezi arta pentru dizabilitate? Prin crearea de schimbări în jurul artei, astfel ca ea să rămână originală și să poată fi experimentată și de cei speciali.

Roger spunea că mulți își doresc să schimbe arta, și că aceasta ar fi direcția pentru nevoi speciale, dar asta înseamnă să schimbi arta pentru toți, ca toți să o experimenteze la fel. Chiar sunt muzicieni, artiști care deja fac asta, fie că există public cu dizabilitate sau nu.

Părerea lui Roger – a schimba arta pare o idee bună DAR arta trebuie prezentată așa cum este, iar rolul nostru este să modificăm mediul în care ni se prezintă arta. Nu suntem creatorii artei. Nu schimbăm arta exact cum nu încercăm să schimbăm persoana cu dizabilitate, creăm un mediu de suport, prietenos în jurul artei pentru cei cu dizabilitate.

Așteptări vs experienţa culturală?

Ca acces, accesibilitate, acomodare experiență culturală balanța este inegală momentan, nu neapărat doar pentru București, pentru toată România și pentru multe țări din Europa. Și în SUA în orașele mari se lucrează mai mult pe accesibilizare față de orașele mici.

Dizabilitatea începe să fie văzută și la noi ca parte integrantă a comunității, se lucrează la incluziune. Și este mult, mult de muncă.

Procentul de participare la acțiuni incluzive va varia de la o comunitate la alta, asteptări vs experiență ne vor surprinde tot timpul, ideea este să păstrăm determinarea în a acomoda lumea pentru fiecare dintre noi cu sau fără dizabilitate.

Asociația Supereroi printre noi muncește mult la vizibilitatea oamenilor speciali, la ”ieșirea din casă” a copiilor cu dizabilitate și a familiilor lor. Intrați pe site-ul lor http://supereroiprintrenoi.ro/ să descoperiți ce fac, scrieți-le, veți găsi în comunitatea Supereroi printre noi sprijin pentru acțini speciale și incluzive.

Mă bucur că am avut ocazia să particip la acest workshop, am avut multe de învățat și clarificat (personal).

Evenimentul a fost o premieră pentru România și sper că se va dovedi util tuturor – părinților, operatorilor culturali, terapeuților. 

0

Impresii și învăţăminte de la prima participare la un tur de noapte – Stejarul de pe Horei

Eu nu ies noaptea în oraș de ceva ani. Și, iată că, s-a întâmplat, acum câteva zile, să particip la un eveniment foarte fain – Stejarul de pe Horei/ Tur de noapte. La mine seara este cu timp în familie, activități de baie, culcat mândra, timp în cuplu etc. Nu mă plâng, no worries. Dar Miruna  – KinderTrips m-a convins. Prin urmare, 2 mame fugite de acasă, miercuri seara, sărbătoresc (în avans) 8 martie altfel.  Am fost să ascultăm povestea unui stejar bătrân din București, cunoscut ca Stejarul de pe Horei – un stejar curajos să reziste printre oameni, într-un oraș aglomerat, poluat.

Arbori bătrâni

Am localizat într-un mod amuzant arborele de pe Horei. Eram la adresă dar acolo era plin de gunoaie. Noroc că au venit și alți fugiți de acasă și rotind ochii dreapta-stânga am văzut oameni adunați și stejarul luminat, la distanță de o traversare neregulamentară. Da, eu. 😄

Această întâlnire de noapte are legătură cu expoziția de la Muzeul Țăranului Român, un proiect artistic ”Arbori Bătrâni” extrem de apreciat. Intreg conceptul aparține lui Florin Ghenade. Aici sunt detalii despre nașterea expoziției și colaborarea cu Galeria Posibilă, care a organizat turul de pe 6 martie. Nu am apucat, din păcate, să văd expoziția. Miruna și Laura au scris frumos despre aici și aici.

Tur de noapte - Stejarul de pe Horei

Tur de noapte – Stejarul de pe Horei – prima întâlnire

Tur de noapte – Stejarul de pe Horei

Diana Culescu – peisagist cu specializare în arbori – a povestit despre cum vede ea stejarul și ce crede că se va întâmpla cu el. A intrat rapid cu informații despre personajul principal al serii, o idee bună – eficientă în condițiile unei seri destul de răcoroase.

Așadar:

  • Oamenii care locuiesc în casa de lângă stejar stau la capătul rădăcinilor lui, și pentru că rădăcinile depășesc cu un 1 metru, 1 metru și ceva coroana, înseamnă că spre finalul rădăcinilor circulația, absorbția apei este întreruptă (acolo e linia de picurare). Stejarul de pe Horei este însetat, cu alte cuvinte.
  • Apa prelinsă de pe frunze nu are loc să intre până la rădăcini și prin urmare stejarul suferă, singurul petec de pământ neacoperit fiind în jurul trunchiului.
  • Atunci când nu poate folosi apa, arborele își usuca o parte din lemn pentru a supraviețui, conservă energie, în acest fel.
  • Deși este un arbore ocrotit, ocrotirea lui nu este reglementată în niciun fel. Poziția lui în curtea unei benzinării nu îi asigură statutul de ocrotit, ba chiar a suferit și mai mult din cauza construcției, deoarece a însemnat pierderea rădăcinilor de pe partea cu benzinăria.
  • Lemnul uscat și cel căzut din motive de intemperii meteo provoacă panică. Panică despre care nu am avea habar în contextul cunoașterii arborilor și toaletării corespunzătoare în fiecare anotimp. Prin urmare, crengile căzute panichează și copacii au de suferit din cauza unor tăieri din exces de zel, care nu sunt documentate și, evident, nu ajută la prevenirea altor căderi. Tăierile aiurea traumatizează lemnul și capacitatea arborelui de a închide tăieturile făcute. Arborii nu vindecă răni, le închid, cu lemn, evident. Se formează un țesut de închidere, asta dacă ții cont de arhitectura arborelui și faci corect tăietura la joncțiuni, prindere de trunchi. Un arbore sănătos cu o arhitectură controlată nu va avea ramuri de grosimi atât de variate care îi pun în pericol integritatea pe timp de iarnă, vânt puternic, ger, ploi înghețate.
  • Toate lucrurile de până aici expuse sunt cunoscute de un arhitect peisagist. Numai că meseria de arhitect peisagist sau arborist la noi nu există.
  • Stejarii, arborii dintr-un oraș într-o continuă reașezare, ridicare de construcții, sunt afectați pe lângă modificările de construcție, acțiunile oamenilor, de curenții de aer. Adică au crescut printre case mici, au învățat să se adapteze curenților care veneau prin relief urban de mică înălțime. Blocurile, casele noi construite, șoselele modifică constant direcția curentilor de aer, indirect umiditatea, unghiul sub care ajung la frunze razele soarelui. Arborii au cu creștere lentă, abia ce învăța un pattern, el e modificat de o nouă construcție. Drept urmare, va crește dezorganizat, neadaptat. De aici și dezechilibrele crengilor, coroanei, respectiv trunchiului.
Tur de noapte- Stejarul de pe Horei

Tur de noapte- Stejarul de pe Horei – coroana – privire de jos

Priviți cu atenție copacii din zona voastră, veți vedea cât de schilodiți sunt. Cu fiecare tăietura ei încearcă să calibreze poziția și par că fac acrobații. Acum primăvară se vede foarte bine cât de afectați sunt.

Mergeam cu tramvaiul zilele trecute la o conferință, și, privind pe geam, cu informațiile proaspete în minte, mi s-a strâns inima când am văzut arborii dintre blocuri, marginea drumului.

Diana a continuat cu expunerea a 2 tehnici de ajutare a arborilor, în caz de tăieturi pentru toaletare sau datorate ruperii, și cum aplicarea acestora nu asigură de fapt copacul. Motivul: pentru că nu sunt înțelese și aplicate corect. Așadar:

  1. Masticul este un fel de ceară  – utilă la îmbinare a 2 plante, adică se folosește la altoire când porțiunile altoite trebuie să fie perfect conectate, astfel ca seva să urce și la altoi. Dar folosit pentru tăietura efectuată ca toaletare, nu închide rana copacului ci împiedică copacul să o închidă.
  2. Betonul – este folosit pentru arborii foarte bătrâni în ideea de a susține lemnul. La Stejarul de pe Horei s-au combinat tehnicile, un fel de struto- cămilă, deloc benefică stejarului.

Mai departe:

  • La steajrul de pe Horei poți nota prezența ciupercilor de tip iască, ce indică lemn mort. Prin urmare, risc de rupere la furtuni.
  • Crengi cu dispoziții ciudate, care se vor lovi de celelalte la prima pală de vânt, sunt dovezi ale unei arhitecturi defectuoase. Și motiv de panică pentru viitor. Arborele se va rupe, vor fi pagube și ca să nu rezulte și alte daune, reduce panica în rândul oamenilor, probabil va fi tăiat de tot. Acest lucru s-a întamplat deja cu Platanul de la Podul Cotroceni – “Un arbore protejat, momentan în stadiul de ciot”
  • ” Absolut tot ce scrie în carte să nu îi faci unui arbore, vedeți la acest stejar din București!” – nu am ce adăuga, Diana a spus tot.

Tur de noapte- Stejarul de pe Horei – capetele noastre conectate la coroana

Oameni și un stejar

După ce a făcut aceste observații, a urmat un fel de sesiune de Q&A(aș vrea să vă imaginați un grup de oameni, peste 50, în semiîntuneric ascultând informații utile și privind cu interes un arbore – o experiență interesantă, poate o vor repeta pentru familiile cu copii, pe timp de vară)

Dintre întrebări:

  1. Cum poate fi ajutat stejarul?
  • Să i se asigure apa deoarece rădăcinile sunt în mare parte acoperite de asfalt, beton, pământ tasat. Arborii nu se udă ca floarea din ghiveci, au nevoie de x litri apă/lună și să ajungă treptat la rădăcini (prin picurare). O soluție ar fi saci cu eliberare lentă, care se pun la baza trunchiului. De documentat acest aspect.
  • Să se lucreze la arhitectura coroanei, astfel încât copacul să fie echilibrat, să nu sufere ruperi și să îi asigure supravietuirea încă alți câțiva zeci de ani.
  • Să fie clară încadrarea lui ca specie protejată prin legislație specifică, cu valoare de patrimoniu.

2. Cât de bătrân este?

  • Fără testate specifică – aproximativ 350 de ani

                 3. Cât trăiesc stejarii de obicei?

  • 400- 600 de ani, unii nu depășesc 200. Vârstă lor diferă în funcție de specie. La plante există 2 vârste: biologică (din momentul plantării până când încolțeste) și fiziologică (din momentul când se autosusține – are frunze, rădăcini etc). Ex : tai o bucățică dintr-o plantă care va ajunge să aibă propriile rădăcini și frunze într-un an, atunci vârsta ei fiziologică va fi de 1 an și va avea vârsta biologica de 300 plus 1 an.

                4. Lista arborilor protejați? Cum e întocmită? Cine se ocupă?

  • O nebuloasă birocratică, you name it, care nu specifică clar criteriile de identificare, clasare a speciilor ce necesită protejare.

Un proiect la care a lucrat Diana a avut ca rezultat un ghid de administrare a spațiilor verzi ce a fost oferit la 600 de primării din țară, inclusiv București și o propunere de modificare pentru legea 24 – legea spațiilor verzi, cu pași pentru măsurile de luat în cazuri speciale – arbori protejați și altor tipuri de material săditor,  includerea în planuri de gestionare, măsuri în caz accidente meteo. Se pare că nu fost utilizate îndeajuns. Legea poate va avea mai mult succes.

                5. Meseria de arboricultor la noi?

Meseria de arboricultor este neatestata la noi, cei care lucrează în România sunt atestați doar internațional, nu și la noi. ” În Romania – sunt doar 3 oameni în care aș avea încredere să taie acest arbore”

                6. Ce specie este?

  • La noi se găsesc 14 specii de stejari care cresc spontan în România, acest stejar este una dintre ele. Stejarii sunt rezistenți la poluare. O specie care rezistă bine la oraș este stejarul roșu, specie ornamentală, plantată mult în zona parcului Herăstrău.

7. Tăieturile la arbori, cum le simt? Benefice sau nu?

  • La arbori oriunde tai, provoci ceva în ei, crengile vor crește astfel încât să capteze cât mai multă lumină”. Dovada că stejarul nu a fost bine îngrijit se vede prin dispozitia crengilor, grosimea lor. Arborii au un vârf – un fel de manetă de conducere care ghidează creșterea ramurilor, tuturor părților arborelui. Stejarul nu îl mai are, de aici haosul de creștere, nici tăierile nu l-au ajutat, având drept rezultat creșteri inutile, mult în lateral, are ramuri care au grosimi mari și în dezechilibru cu poziția restului de ramuri.

“Când este tăiat aiurea, arborele alege strategia de supravietuire – face mai multe frunze, mai multe ghinde în ideea că ceva va supraviețui”

Cam așa a decurs seara în oraș, a fost interesant, am și înghețat de frig. Dar am privit cu alți ochi fiecare copac întâlnit în drum, de atunci. Mi-am dat seama că avem așa multe restanțe la tot ce înseamnă respect pentru natură, pentru fiecare fir de ceva care crește pe lângă noi și în beneficiul nostru. Dacă arborii ar avea glas ne-ar umili tare. Serios!

Fotografia de grup a fost, de asemenea, unul dintre momentele frumoase ale serii. Am trebuit să stăm nemișcați, lucru greu de făcut, dar cumva special, ne-am conectat cu cei prezenți și a fost un moment drăguț.

Posterul primit este pe ușă, Loli îl studiază cu interes, l-am pus fix sub numerele ei, iar carnetul îl vom folosi în călătoriile noastre prin natură.

Dacă vreți să înțelegeți mai mult despre viața arborilor și cum îi putem ocroti, iată că aveți ocazia la cursul de pe 16 martie 2019, susținut chiar de Diana, evenimentul pe facebook aici.

Fotografii – momente și ”suveniruri” eveniment

Tur de noapte- Stejarul de pe Horei

Tur de noapte- Stejarul de pe Horei – Miruna a cules și un suvenir mai aparte pentru fiica ei, eu am pus niște frunze uscate în geantă pentru Loli

Tur de noapte- Stejarul de pe Horei

Tur de noapte- Stejarul de pe Horei – drăgut acest carnet de observație, util micilor naturaliști

Tur de noapte- Stejarul de pe Horei

Tur de noapte- Stejarul de pe Horei-poster

În concluzie: este nevoie de informare, toate erorile vin din informare puțină și nepăsare. Nepăsarea costă nu doar pentru natură, ne afectează și pe noi. Și nu trebuie să așteptăm să ne învețe cineva, ci să o pornim chiar noi, cu noi și ai noștri. Pornim de la petecul de verdeață din fața blocului, ce spui?

0

Consiliere pentru părinţi și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă

Nevoia de consiliere pentru părinți și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă uneori este necesară. E bine să știm că există și această posibilitate, consilierea specializată poate fi soluția optimă pentru a înțelege emoțiile și pașii de urmat pentru integrarea copilului într-o comunitate.

Primul an de grădiniță al fetei mele a fost greu, nici măcar nu însumează un an de școlarizare, deoarece am retras-o, cu luni bune, înainte de terminarea anului școlar. A fost o decizie bună și ne-a dat ocazia să ne pregătim mai bine pentru următorul an și să găsim o grădiniță compatibilă cu nevoile ei educaționale și de integrare în comunitate.

Ca părinte am avut mari temeri (le-am și experimentat) legate de alegerea grădiniței, de educatori, de modul cum copilul evoluează în mediul de învățare și modul cum se gestionează copiii cu nevoi educaționale speciale sau pentru care procesul de adaptare este de durată mai mare.

Gândurile mele erau despre:

  • Educatorii, cei tineri și nu numai, sunt pregătiți să înțeleagă psihologic schimbările prin care trec copiii ce vin la grădiniță?
  • Așteptările lor educaționale, de adaptare la comunitate țin cont de nivelul lor de dezvoltare?
  • Grădinițele au angajat psiholog, psihoterapeut care să asigure suport copiilor și părinților, respectiv educatorilor?
  • Evaluarea educatorului este suficientă când vine vorba de problemele de adaptare și parcurs educațional? 

Despre adaptarea la grădiniță și sfaturi de la specialiști am scris aici și aici. Despre cine ne educă copiii, problemele cu care eu și fata mea ne-am confruntat, am scris lung și dureros aici.

Am ținut să reiau subiectul cu prietena noastră Cristina, deoarece cred că, în tot procesul de adaptare la un sistem de învățare, pe lângă consilierea copiilor și a părinților, educatorii ar trebui să fie susținuți, încurajați să participe la ore de consiliere sau la conferințe, workshopuri și cursuri de pregătire cu psihologi sau psihoterapeuti.

Clar, lucrul cu copiii din grădinițe nu este ușor, uneori educatorii și părinții au nevoie de sfatul unui specialist.

Consiliere pentru părinţi și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă – rolul consilierii

Atunci când educatorul, profesorul întâmpină dificultăți cu copilul, de cele mai multe ori sfătuiesc părintele să meargă la consiliere. În majoritatea cazurilor consilierea este unidirecțională, educatorul nu beneficiază de același ajutor, din varii motive. Din această cauză procesul de adaptare se realizează cu dificultate, este de durată, cu mult opoziționism din partea copilului, uneori a părintelui și educatorului. Așadar, urmarea unor cursuri de formare cu un psiholog, terapeut în instituție sau prezența permanentă a unui consilier sunt binevenite pentru grădințe, nu doar pentru ciclul primar și gimnazial.

Când fata mea nu reușea să se adapteze la prima grădiniță cu tot suportul venit din ore multe de terapie, de acasă, am întrebat: educatorul a cerut ajutorul psihologului (prezent în grădinița unde mergea atunci), a luat în calcul și alte resurse care să-i ofere unelte în plus pentru ca fata mea să coopereze și să nu privească cu ostilitatea orice încercare de abordare a educatorului? Răspunsul nu a fost unul pozitiv, deși fata mea era inclusă în terapie în cadrul grădinitei, respectiv participa la cursurile de dezvoltare personală oferite de grădiniță. Prin urmare, cum aș fi putut eu să conving copilul că mediul unde merge este unul sigur și că se va simți bine, când în cercul încrederii nu intra și educatorul?

Prezența consilierului psihologic în grădiniță este esențială, acesta având rolul de a însoți cadrul didactic pe drumul înțelegerii comportamentelor celor mici, al acceptării necondiționate, precum și de a ajuta la crearea unui mediu securizant, în care așteptările față de comportamentul copilului să fie clare, iar limitele de care are nevoie acesta să fie respectate consecvent.

De asemenea, psihologul îi poate ajuta pe cei mici să-și recunoască și exprime propriile trăiri, să se adapteze mai ușor la contextul actual, să înlocuiască acele comportamente care îi deranjează pe cei din jur cu unele care să-i permită să se integreze în grup. Deși rolul cadrelor didactice este acela de a transmite cunoștințe, dacă nu se creează o legătură bazată pe respect și înțelegere, precum și disponibilitatea de a discuta despre emoții și rezolvarea constructivă a conflictelor, atunci dezvoltarea competențelor emoționale ale copilului vor avea de suferit, iar copilul nu va fi deschis să învețe, indiferent cât de competent este educatorul.
Consilierul urmărește dezvoltarea copilului și sesizează și acționează atunci când intervin probleme. El consiliază atât copilul, părintele, cât și cadrele didactice și are în vedere creșterea și educarea unui adult responsabil, căruia să-i pese de binele celorlalți oameni.

Consiliere pentru părinţi și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă – ingrediente necesare pentru adaptare

De-a lungul timpului s-au scris nenumărate articole despre adaptarea copilului la grădiniță, s-au punctat ingredientele necesare pentru acest proces, și simt că este necesar să reamintim, să repetăm, subliniem fără oboseală: fără aceste ingrediente procesul de adaptare va fi anevoios pentru copil, părinte și educator.


Din punctul meu de vedere, câți copii sunt tot atâtea metode de adaptare, căci fiecare copil este unic și se comportă conform stilului de viață pe care l-a învățat privind la mica lui societate FAMILIA.
Tocmai din acest motiv nu există o rețetă general valabilă care să facă adaptarea copilului și a părintelui mai ușoară.

Totuși sunt câteva ingrediente care fac integrarea copilului și a adultului în orice mediu nou mai facilă: respectul, întelegerea, conectarea, dragostea, transmiterea mesajului că fiecare om este important și are rolul său în mediul respectiv.

De asemenea, respectarea ritmului fiecăruia este esențială în procesul de adaptare. Odată ce copilul pătrunde în mediul nou al grădiniței și mica lui societate se extinde, el va căuta cu orice preț să aparțină.
Și, deși atât părinții, cât și educatorii își doresc să crească viitori adulți responsabili, cooperanți, capabili să se descurce singuri, de multe ori ei petrec mai mult timp analizând comportamentele problematice și nu punctând când lucrurile merg bine. Și după cum bine știm “lucrul căruia îi acordăm mai multă atenție, pe acela îl vom vedea din nou și din nou”.

Consiliere pentru părinţi și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă-pegătirea de acasă pentru grădiniţă

Totodată, adaptarea copilului la mediul nou, la oamenii necunoscuți și la regulile noi ține și de trăirile părintelui și este foarte important să-i povestim copilului cu încredere despre locul în care el va petrece un timp cu alți copii de vârsta lui cu care se va juca, va mânca, se va odihni și va explora și învăța lucruri noi alături de doamne drăguțe care iubesc copiii și care se simt confortabil în lumea plină de culoare a copilăriei.


Îmi amintesc cu plăcere de momentele când îl luam pe băiețelul meu de la creșă și le găseam pe doamne construind castele imaginare, dansând împreună cu cei mici sau jucându-se pe covor cu ei. Începutul nu a fost ușor nici pentru noi, dar cu răbdare, înțelegere și implicare atât din partea părintelui, cât și a educatorului anxietatea de separare a copilului se risipește în momentul când cel mic înțelege că la sfârșitul programului părintele vine și îl ia, că are posibilitatea să-și facă prieteni noi, să se joace, să cânte, să danseze, să învețe și la sfârșitul zilei să se reîntoarcă în mediul lui, acasă. După un timp vine și momentul când el îți spune: te rog mai așteaptă-mă puțin, aș vrea să termin jocul sau, doamna ne spune o poveste frumoasă și vreau să-i ascult finalu…Asta în cazurile fericite.

Din păcate, am auzit și povești halucinante cu copii plângând în hohote smulși din brațele părinților sau cu copii pedepsiți pentru că au deranjat ordinea clasei. Nu contest faptul că este greu să ai în grijă 20 sau poate chiar mai mulți copii, dar pedeapsa nu este o metodă de disciplinare, cel putin nu pe termen lung, deoarece un copil de 4-5 ani care este pedepsit va repeta acel comportament, fie și numai pentru a fi din nou în centrul atenției. Dacă ați nimerit într-un astfel de mediu și ați încercat să discutați cu persoanele în grija cărora vă lăsați copiii fără a ajunge la un acord, poate ar fi bine să căutați o altă grădiniță, căci educația se face cu blândețe și se bazează pe cooperare și dacă dvs ca adult nu ați reușit să cooperați cu cei care cresc generații de viitori adulți, copilului îi va fi și mai greu să o facă și probabil îi va fi imposibil să se adapteze.

Un părinte relaxat, care are încredere în oamenii în grija cărora își încredințeaza copilul, îi transimte încredere celui mic și mesajul că este capabil să facă față provocărilor grădiniței.

Un educator care recunoaște când este în dificultate, care caută și pentru el, fără să se simtă neadecvat, resursele necesare pentru a traversa lin perioada de adaptare la un nou an școlar, la o nouă generație de copii, de la un specialist, terapeut, de la un alt educator cu mai multă experiență, este un educator responsabil. Nimeni nu deține răspunsurile, uneori ce scrie la carte nu funcționează nici pentru educator, nici pentru părinte. O vorbă blândă, o îmbrățișare fără cuvinte, un ținut de mână un pic mai mult, un cântec repetat de n ori, un om calm, echilibrat în emoții și empatic, pe care copilul îl simte astfel, ajută mult.

Adaptarea la grădiniță, la orice, nu vine fără un pic de travaliu, să zicem, dar e de bine, orice ne provoacă, ne ajută să evoluăm. Cu suportul nostru copiii vor reuși să termine grădința, școala, să continue ce îi pasionează.

 

0

Încercările prin care trecem

Cuvântul care ne definește de la naștere și de-a lungul vieții este din categoria bătălii, lupte, încercări, provocări, undeva pe acolo. De fapt, aceste cuvinte care s-ar completa cu efort, agonie, conflict, au fost foarte uzitate în cadrul unor conferințe pe care le-am urmărit on-line zilele trecute. Concret, însumate, la unii, se traduce prin struggle. Am ascultat niște oameni foarte faini în cadrul conferințelor Happily Family Conference 29 nov-3 decembrie 2018, și s-a vorbit mult despre încercările noastre ca părinți și cum toată informația ne copleșește și în încercarea de a ne crește copiii sănătos, suntem încărcați și presați de alți părinți, specialiști cu informații despre cum faci asta, cum să nu faci asta, cum e nevoie să găsim timp pentru upgrade-ul nostru ca să fim buni părinți. Concluzia, la un moment dat, era că indiferent de cât de bun pare unul-altul, mă refer la specialiști, niciunul nu îți poate da soluția optimă, clară, pentru fiecare problemă sau greutate prin care trecem cu copiii dar și cu noi, ci pot doar să ne pună pe niște direcții de urmat. Și, într-un fel, e reconfortant să știi că parentingul nu e știintă exactă și că nu există părinți buni și mai puțini buni în/la această ”materie”. Cert, suntem pe acolo cu toții, cu încercări asemănătoare și cu dorința de fi mai buni sau la fel ca părinții noștri. Toate aceste încercări ne fac puternici și umani.

Ideea care mi-a plăcut și mai mult, nu că n-aș fi știut-o, la fel și cu prima, numai că e bine să o auzi din când în când și din gura altuia: să fim blânzi cu noi înșine, nu în sensul de a ne compătimi și plânge de milă, ci de a accepta eșecurile, greșelile personale cu înțelegere, pentru că și din ele avem de învățat, fiind etape în dezvoltarea noastră. Să nu ne mai luptăm cu noi și să fim în conflict permanent cu acțiunile noastre, conflict care se reflectă apoi în relațiile cu copilul și cu ceilalți.

Încercările prin care trecem și prin urmare…

Momentul acela când crezi că doar tu nu-ți înțelegi copilul și crezi că restul sunt maeștri la tehnica aia care îi face înțelegători, știu instant ce ajută copilul să coopereze în momentele grele, momentul când cumperi porcării și crezi că toți citesc cu atenție etichete și au puterea de a se opune mâncatului compulsiv, puneți voi situațile care ne fac să ne privim cu judecată și fără milă, când noi pentru noi nu suntem buni îndeajuns, fix în momentul acela ar trebui să tragem gura aia de aer (despre care scrie cam în toate cărțile) și să ne luăm mai ușor.

Lumea se învârtește chiar dacă iau cipsuri azi și îi mănânc cât e copilul la grădiniță, pentru că poate mâine voi rumega doar salată, iar dacă azi nu am ajuns pe aceeași pagină cu copilul, poate mâine vom fi acolo.

Astea sunt o parte din încercările mele, tu le ai pe ale tale. Nimeni nu funcționează perfect, tocmai de aceea viața nu e liniară. Avem de lucrat la a ne accepta încercările și a fi blânzi cu noi și restul.

Partea aceasta cu self – compassion a fost acoperită în cadrul conferinței de către dr. Kristin Neff, Compassion Researcher, Professor of Educational Psychology, mama unui copil cu autism. Aici este site-ul ei, merită aruncat un ochi https://self-compassion.org/

Acum să vă zic și cum luptele noastre, încercările prin care trecem și din care nu extragem esențialul, lipsa de iertare, acceptare pentru ceea ce suntem, ne fac să uităm compasiunea și umanitatea. Pentru că asta pierdem când ne dorim perfecțiune, ceea ce este complet greșit.

Încercările prin care trecem – O întâmplare de la început de toamnă

O spun deoarece conferințele despre care am amintit se adresau tuturor părintilor – cu copii care fac câte-un tantrum now and then, dar și celor cu high needs kids. Mi-a plăcut că în acest high needs (Sensitive, Strong Willed, Bright, Spirited, or Special Needs Child) – intră și nevoile speciale, da, dizabilitatea. Dizabilitatea nu era scoasă din context, ci integrată cu tantrumoșii, căpoșii etc. Acel or cu semnificația de sau este wow!

Să revin la întâmplare: eram la locul de joacă cu Loli, la începutul toamnei, vreme bună, mulți copii și părinți. Printre ei un adolescent, care se plimba încontinuu pe același traseu, în jurul toboganelor. Clar, un adolescent cu nevoi speciale. Cât Loli făcea traseul pe sus, prin tuburi, eu am încercat să nu îi stric traiectoria băiatului, m-am gândit că are nevoie de spațiul lui. De altfel, până atunci el nu deranja pe nimeni, nimeni nu era deranjat de prezența lui. Aveam un ochi la Loli, eram atentă să nu mă ciocnesc cu nimeni, uitându-mă în sus după mândră.

La un moment dat țipete, zarvă. Adolescentul mușca din degetul unui băiețel de 2-3 ani. Bunicul adolescentului a apărut repede, a eliberat celălat copil, au plecat din zonă. Imaginați-vă atmosfera din parc după. Noroc că au ieșit repede din raza vizuală, probabil dacă eram și cu vreun veac în urmă, era un ștreang imediat încropit și cineva spânzurat.

Nu este o situație de dorit nimănui, clar acolo au fost 2 scăpari, adolescentul nu avea însoțitorul la îndemână, intrase deja într-o fază de autostimulare care probabil că a fost întreruptă de ceva. Băiatul mușcat era însoțit de 2 bunici care stăteau pe o bancă, nu în apropierea lui.

Momentul acesta a fost unul groaznic, așa l-am simțit și eu, chiar dacă nu era copilul meu mușcat. Mama fetiței cu care se juca Loli, pe sus, ar fi fost prima care ar fi ridicat ștreangul și împins scaunul de sub picioare.

“Oamenii ca el ar trebui omorâți, ținuți departe de lume, închiși pe viață. Îl omoram cu mâna mea, dacă îmi ataca copilul.”

Poți înțelege revolta unei astfel de întâmplări și eu am fost bulversată de moment și am văzut suferința ambilor copii. Ideea este că mulți au văzut doar lupta lor, ce ar fi făcut fizic dacă ar fi trecut printr-o astfel de încercare. Empatie, simpatie, acordarea prezumției de vinovăție, nimic din categoria asta.

Dacă un copil, un adult, sau adolescent cu nevoi speciale se comportă inadecvat, este automat judecat și singurul responsabil de orice ar fi declanșat. Dacă era un incident între 2 copii tipici, de aceeași vârstă, probabil nu era așa mare zarvă. Dar pentru că vârsta, în cazul unei tulburări neuro-cognitive, nu coincide cu cea reală, cu înălțimea și statura de moment, tinzi să crezi că a fost intenționat, că celălalt este agresat din intenție, nu că a reacționat conform vârstei lui cognitive, nivelului lui de conștiință. La toate vârstele, inclusiv pentru cei cu nevoi speciale, orice act de violență vine din frustrare, din neadaptare la ceva, din nevoia de a-și face cunoscută o dorință pentru care nu are resursele necesare (limbaj, mobilitate, suport terapeutic).

Încercările prin care trecem – Abilitarea, găsirea unei puteri, exersarea ei

În momentul în care ai gândit că drepturile altcuiva sunt limitate, l-ai anulat ca ființă, prin prisma unei acțiuni, în acest caz, nefericite, atunci specialiștii din lumea largă sunt niște proști fără leac. Încercările terapeuților, educatorilor, profesorilor, oamenilor care lucrează la abilitarea și descoperirea puterilor unui om, dincolo de ceea ce îl dizabilitează, poți spune că sunt în van! În clipa în care te-ai simțit îndreptățit că poți urî ceva fără drept de apel, că lumea este doar a ta (asta când ești bine cu tine) și a celor normali, atunci te negi ca părinte, ca educator, mentor etc.

Teama că s-ar putea întâmpla copilului ceva este de înțeles, intenția de a elimina potențiale pericole este în noi – se numește instinct de supraviețuire. DAR, și e un mare dar, să nu uităm că în viață nu este doar despre noi, este și despre restul lumii. Și încercările nu s-au împărțit doar la partea atipică, anormală. Sunt pentru toți.

În loc de a visa o lume perfectă, să o visăm bine, să explicăm copiilor că fiecare are spațiul lui, și dacă cineva se poartă repetitiv, dacă are alte preocupări față de el, nu este despre el, nu se raportează la el. Este despre cine este ca om și ce poate la momentul respectiv. Și nu are nevoie de judecată, ci de acceptare.

Așa cum și eu, tu, el, ea avem nevoie de acceptarea propriilor noastre slăbiciuni, pentru care nu e nevoie să ne bicium, ci să le îmbrățisăm, să le lucrăm, deoarece fac parte din noi. Din întreg. În asta constă umanitatea, compasiunea pentru sine și restul.

0

Ieșirea din terapie – între bucurie și teamă

Când ai copilul integrat într-o formă de terapie cea mai mare frică a părintelui, pe lângă recuperare, este legată și de timp, de durată – oare va fi în terapie până când va fi adult? Dacă iese din terapie, cu tot cu munca depusă, oare va putea să se organizeze astfel încât să aibă o viață tipică, obișnuită, și va trăi conștient. De obicei, părintele este mult mai liniștit atunci când copilul lucrează în terapie. Știe că dacă nu reusește ceva cu copilul, va reuși în terapie, apoi și cu el.

Am lucrat acest articol cu Cristina, prietena și partenera de joacă a fetei mele. Eu și alți părinți ne confruntăm cu aceste temeri – Când renunțăm la terapie? Când vom ajunge doar la a urma un program de suport, o dată la câteva luni? Sau deloc? Când se poate lua decizia asta?

Ieșirea din terapie – momentul de încheiere a terapiei

Mi-ar plăcea să am răspuns pentru întrebarea – Care este momentul propice pentru încheierea terapiei pentru copilul cu nevoi speciale, a copilului care se confruntă pe moment cu o nevoie specifică? Adevărul este, că acest moment diferă de la copil la copil, în funcție de nevoile specifice, de cât de multă terapie a făcut, de cât de implicați au fost părinții în a continua munca din cabinet, de echipa pe care au format-o: părintele, terapeutul și psihiatrul. Aceste temeri apar în momentul în care părintele, tutorele este prezent, conștient, implicat în tot ce înseamnă pregătirea copilului pentru a face față provocărilor vieții.

Nimeni nu ne garantează că parcursul copilului, fie că vorbim de copilul tipic sau de cel atipic, va fi unul liniar. Nu avem siguranța clipei următoare. Tot ce putem face pentru ei este să le oferim șansa de a face lucruri specifice vârstei pe care o au, transmițându-le mesajul că sunt capabili să se descurce. Să fim conectați cu ei și cu nevoile lor, dar fără a uita de nevoile noastre. De multe ori apare, în special la mamele copiilor cu nevoi speciale, sentimentul de vinovăție și insuficiență.

Fiecare achiziție pe care copilul ajunge să o stăpânească bine este precum luna de pe cer. Indiferent de nevoia copilului și oricât te-ai pregăti pentru tot ce înseamnă lucrul acasă și în terapie, presiunea și stresul recuperării există. Uneori părinții au nevoie de consiliere astfel încât ambii, copilul și părintele, să poată lucra și evolua către optimul de recuperare pentru nevoia pe care lucrează.

Ieșirea din terapie – consiliere permanentă vs autonomie

Cum ar trebui consiliat părintele astfel încât să mentină rutina, programul și totodată să îi permită să se exerseze abilitățile însușite în urma orelor de terapie?

Dragi părinți, în primul rând, să realizați cât de multe lucruri faceți pentru minunile voastre. Tare mult mi-aș dori să vă puteți hrăni afectiv, să vă restructurați imaginea despre propria persoană, să vă întoarceți cu dragoste și înțelegere către dvs, să descoperiți resursele care v-au dat putere în momentele dificile.

Împreună (triunghiul terapeutic: copil – terapeut- părinte) lucrăm să le antrenăm copiilor curajul de a-și găsi locul în această lume, de a simți că ei contează și au rolul lor în familie, la grădiniță, la școală și în societate. Copilul nu ne aparține nouă, copilul își aparține sieși, noi îl însoțim pe drumul lui prin viață, iar cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru el este să-i fim model, să fim așa cum ne-am dori să fie el. De la un punct încolo alegerile îi apartin, chiar dacă sunt influențate de convingerile pe care și le-a format în stilul de viață în copilăria mică.

Revenind la decizia de a înceta terapia sau de a rări orele de terapie, este adevărat că în cazul dizabilităților intelectuale moderate sau a nevoilor speciale pentru care se obține un anume grad de autonomie care-i permite să se descurce fără ore de terapie consecutive, fără însotitor permanent, se continuă cu terapia? Care ar fi pașii de urmat?

Decizia privind momentul finalizării terapiei nu este ușor de luat, mai ales atunci când vorbim de un copil care are nevoie de consiliere de lungă durată. În aceste cazuri, este important să se realizeze o evaluare la perioade regulate de timp, pentru a restabili noi obiective spre bunul mers al terapiei. Așa cum bine știm, pe parcursul terapiei copiii cu nevoi speciale pot avea perioade când stagnează, perioade când evoluția lor pe toate palierele este spectaculoasă și perioade când regresează. Sunt momente de succes, câștiguri, dar și limite. Fiecare treaptă pe care o urcăm cu multă muncă, ne conduce către permanentizarea câștigurilor. Importanța familiei în recuperarea și funcționarea adaptativă a copilului cu nevoi speciale este vitală.

Oricât de mult ne-am dori, nu-i putem proteja pe copiii nostri de viață și nici nu putem trăi în locul lor. Tot ce putem face este să-i ajutăm să se adapteze lumii în care trăim. Mi-aș dori să reușim să facem lumea un loc mai prietenos, în care oamenii să fie mai atenți la nevoile tuturor copiilor tipici, atipici, iar pentru aceștia din urmă și familiile lor, să se simtă acceptați, înteleși, să fie ca oricare.

Atunci când vorbim de tulburări de adaptare la medii noi (grădiniță, scoală, schimbare locație -oraș, țară etc) pentru care copilul și părintele nu sunt bine pregătiți, incluzând aici și diversele probleme familiale, cum și când decizi că terapia a funcționat și nu mai este nevoie de sprijin specializat deoarece nevoia de moment a fost elucidată și lucrată?

În lucrul cu copiii care se confruntă la un moment dat cu o tulburare de adaptare sau cu diverse probleme familiale, mă văd pentru început, în terapie cu părinții, căci așa cum bine știm copilul este simptomul familiei din care face parte. La prima întâlnire stabilim și obiectivele terapiei. Apoi mă întâlnesc cu copilul pentru câteva sedințe și prin intermediul poveștilor, desenului, colajului și al jocului de rol accesăm de foarte multe ori inconștientul părintelui. Terapeutul este de cele mai multe ori mesagerul copilului către părinte. Apoi mă reîntâlnesc cu părintele pentru a-i oferi feedback și pentru a-l ajuta pe acesta să-și schimbe viziunea asupra copilului.

Din fericire, am avut în terapie părinți implicați, dornici să se cunoască și să se înțeleagă mai bine pe ei pentru a-și putea ajuta copiii.

O categorie mai aparte de părinți sunt aceia care aduc copilul la terapie și-mi spun că au încercat tot ce se putea și nimic nu a funcționat. Tot ce le-a rămas este să-i aducă la cabinet să-i schimb eu. Acestora din urmă le transmit că atunci când vin pe lume, copiii sunt perfecți. Ei imprumută comportamentele, ideile și convingerile celor care formează mica lor societate. Dacă dorim să-i ajutăm trebuie să avem grijă la ce le transmitem, la cum suntem noi, cât de mult ne iubim pe noi și pe cei din jur, cât suntem de toleranți și dispuși să acceptăm diferențele.

Sper ca cele scrise mai sus să aducă lumină pentru părinții care se simt nesinguri și temători. Ca mine. Terapia ajută, ieșirea din terapie, continuarea ei nu contează din punct de vedere al temporizării, contează ca părinte să fie alături de copil și să trăiască conștient. Nimic nu e garantat în viață, luăm ce primim așa cum vine, ne folosim de ce știm și facem ceea ce este mai bine pentru a ne îmbunătăți calitatea vieții.

Ieșirea din terapie – despre Cristina

Pe Cristina o găsiți aici. În afară de consiliere și terapie, în week-end susține și ateliere de dezvoltare personală pentru care Loli e prea mică, deși e doritoare. Nu reușesc să plec cu ea acasă după joaca cu Cristina.

Atelierele sunt structurate astfel: Cine sunt eu, cum mă văd ceilalți. Cultivăm semințe de respect, înțelegere, acceptare, culegem roade de bine și frumos.

Grupa de vârstă: 5 – 8 ani
Grupa de vârstă: 9 – 12 ani
În cadrul atelierului copiii învață:
• să se prezinte în fața unui grup;
• să formeze abilități de relaționare interpersonală;
• să recunoască la ei și la cei din jur calitățile și puterile;
• să-și exprime adecvat emoțiile și să învețe să-și controleze impulsurile;
• să rezolve anumite situații problematice prin jocuri de rol și povești terapeutice;
• să gândească liber;
• să formeze abilități de concentrare a atenției;
• să dea frâu liber imaginației la orele de creație;
• să pună întrebări;
• să fie responsabili prin ducerea la bun sfârșit a unor sarcini pe măsura capacităților sale.
În perioada următoare, Cristina pregătește și un nou atelier dedicat copiilor cu vârste între 5 și 10 ani, care sunt invitați să participe la cea mai frumoasă adunare a minunatelor povești despre magia sărbătorilor de iarnă. Sunt așteptați la întâlnire pe Tărâmul Creativității pentru a se împrieteni cu BUCURIA, GENEROZITATEA, RECUNOȘTINȚA ȘI ACCEPTAREA.
Ce vor face exact:
  • Vor intra în feeria sărbătorilor învățând să primească și să dăruiască.
  • Își vor antrena spiritul jucăuș pentru a crea ornamente, felicitări și cadouri pentru cei dragi.
  • Vor inventa povești și vor experimenta diverse roluri.
  • Vor deveni conștienti de puterile lor și de puterea grupului.
Mai multe detalii despre acest atelier aici. Detalii pentru partea de consiliere și terapie aici
Spor la joacă și curaj!
1

Minciunile copiilor

Minciunile copiilor de obicei sunt ignorate de părinți, unii se panichează. Cum de știe copilul să mintă, cine l-a învățat? Căutăm răspunsul în afară și nu la noi și copilul nostru. Ceea ce ar trebui să ne alarmeze este de unde nevoia de a minți (oricât de drăgălași ar fi când fac asta) și cum pot afla nevoia din spatele minciunii. Pe care, evident, o vom rezolva împreună.

Eu îmi amintesc de minciunile de la 5-6 ani. Știu exact motivele: să scap de ceartă, pentru că era o minciună ce nu făcea rău, era ceva pentru mine și voiam să știu doar eu de acel ceva, pentru că scăpam pe altcineva de pedeapsă, pentru că urma să fac ceva ce nu-mi făcea plăcere sau îmi era frică și mă apuca subit durerea de cap, burtă, orice contraindica ce urma să fac.

Loli are 3 ani și aproape 11 luni și, ocazional, pe lângă eu am făcut sau Loli a vărsat apa, deși nu era necesar, și știe asta, minte.

Ai mâncat cu mamaia? Daaa! (nici nu s-a atins de lingură, mamaia are un rid în plus)

Loli ți-a plăcut melodia? Nuuu (am dansat până nu am mai putut).

Fata mea are parte de mici recompense în terapie și acasă. Știe că avem limite bine stabilite, avem și limite pe care le-am relaxat, avem și rutină. Anticipația funcționează minunat la noi pe anumite nevoi. În rest, spontaneitatea ne caracterizează.

O parte din așa zisele ei minciuni le înțeleg, le realizează și ea. Cumva e covorul ud deoarece cineva nu a ajuns la oală? Ce crezi? Va spune senină că nu ea făcut pipi. Intenția ei nu era să facă pe ea și pe jos. Dar a făcut-o și situația este clară – nici ea nu se simte confortabil cu ideea, de aceea cumva o transformă.

Când a spus prima dată mami pune Loli colț, pfuaaaa am amuțit, m-am bâlbâit. Nu s-a menționat în casa noastră cuvântul colț, nici acțiunea de stai la colț pentru că. Dar ea a insistat la grădiniță, când nu a vrut să participe la activitate, că mami o pune la colț. În ziua respectivă cred că toată lumea a înțeles de ce nu cooperează copilul meu.😄 O pun la colț acasă. Na, drege busuiocul dacă poți.

Minicuni

Minciunile copiilor – tocmai am spus o minciună

Copiilor le poate fi indusă o acțiune prin repetiție și întrebări centrate pe subiect? Mă întrebam eu când Loli îmi repeta că da, o pun la colț.  M-am lămurit spre final, vezi mai jos.

Cărțile spun că de la copilăria timpurie până la adolescența târzie, procentul copiilor care mint deseori rămâne cam la fel. Totodată cei care au făcut studii pe acest subiect spun că există 2 posibilități:

– nevoia de a minți este tranzitorie, o fază care, prin intervenția parentală și presiunilor reduse, ia sfârșit

– posibilitatea ca pentru unii să devină un pattern stabil de relaționare cu lumea.

Pfuu, no pressure pe noi, părinții. Adevărul este  acesta – zi de zi învățăm lecția onestității cu noi și cu copilul.

Emilia este prietena de joacă a fetei mele, terapeutul ei, și, când a picat treaba cu pusul la colț, am întrebat-o și pe ea despre subiect. Pentru a înțelege mai bine întreg conceptul de minciună la vârste mici și de ce mint copiii, iată răspunsuri:

1. De la ce vârstă mint copiii?

De când încep să vorbească încep să și mintă, să ascundă adevărul. De fapt, încep prin a nega ceea ce au făcut. Motivele pentru care un copil minte sunt mai multe, putem enumera câteva:

-nevoia de atenție (copilul minte victimizându-se, exagerează evenimente, dramatizează etc);

-imaginația bogată (povești, tv, desene animate, tablete);

-vor să se simtă importanți (în fața educatorului, a părinților).

2. Copiii mici înțeleg minciuna? Conceptul de minciună?

Motivul pentru care copilul mic minte este în primul rând să nu supere. Să nu își supere părinții, educatorul, prietenii. La vârsta de 2,3 ani memoria copilului este de scurtă durată, studiile spun că de multe ori ei nu disting realitatea de fantezie.

Ce bănuim că înțeleg copii pe la 2,3 ani este că nu vor să-i supere pe ce-i dragi și deja au înțeles că anumite comportamente i-ar supăra, astfel recurg la a schimba fapta prin a ascunde adevărul.

Exemplu: „Ai mâncat astăzi la grădiniță?

„Daaaaaaa…

Copilul a răspuns cu ceea ce a înțeles că-și dorește mama să audă. De ce? Deoarece atunci când spune nu, mama începe cu teorii, iar copilul a învățat să-i ofere mamei ce-și dorește să audă pentru a evita teoria. Învață să mintă în relația cu părintele.

3. În cazul copiilor mici când ar trebui să ne îngrijoreze minciuna lor?
Studiile spun că până la vârsta de de 4,5 ani nu trebuie să ne facem griji. Este de menționat faptul că, uneori, este nevoie ca părintele să apeleze la un psiholog, în cazul în care copilul transformă minciuna în modul lui de a comunica, nu mai face diferența dintre realitate și fantezie.

4. Copilul mic poate fi influențat să mintă?

Depinde. Spun asta deoarece copiii au tendința să „se lase influențați” dacă sugestia îi aduce beneficii. Să ne gândim la un exemplu: „De ce esti trist astăzi, te-au bătut părinții?” iar copilul  spune „Da” (minte) iar în acel moment toate privirile și atenția au fost asupra lui. În acest caz putem spune că DA, copilul poate fi influențat. Repet, dacă sugestia îi aduce beneficii, copilul o poate prelua și folosi ulterior.

Iată și răspunsul meu. Loli nu a putut susține activitatea cu educatorul și a ales să stea izolată. S-a întâmplat să fie într-un colț și ești tristă, de ce la colț, restul este istorie cu mama(eu) care o pune la colț.  Beneficii: zero activitate, bifat atenția, empatia educatorului.

5. Cum ar trebui să gestionăm minciunile copiilor?

În primul rând este important să identificăm nevoia din spatele minciunilor, apoi să acționăm plecând din acel punct.

Bun, oare dacă fac tot ce trebuie nu mă va minți de-a lungul vieții? Nu știu, cu siguranță nu am să pot controla pe deplin acest lucru, dar cred că prin încurajarea adevărului, setarea de limite corecte și un cadru familial fără constrângeri absurde ar influența cât de mult va minți de-a lungul timpului.

Sper că întrebările de mai sus v-au adus răspunsuri și liniște în privința nevoii de a minți de la vârste mici. Informații utile de la terapeuți și psihologi privind alte aspecte de dezvoltare si relaționare la vârste mici aici și aici.

8

Educaţia sexuală în familie – Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume

Nici nu mai descos trecutul cu ce știam eu la vârsta Lolitei despre acest subiect sau la vârsta adolescenței. Lectura noastră (aka educația sexuală) despre astfel de treburi era din revista Bravo și de prin altele, puține la număr, aduse pe sub mână din străinătate. Nu știam cum arată propriile corpuri de frică, rușine. Cine se uita cu atenție cum face pipi și prin câte locuri din corp ies lucruri. Vai, copilul din mine râde acum și închide ochii încă de atâta informație. Nu știu de unde a pornit tot secretul ăsta că oamenii mici și mari trebuie să tăinuiască și să nege funcțiile propriului corp. Clar, pe unii, acest lucru ne-a marcat și ne-a adus atunci când am devenit părinți în situația de a umple copilul cu informația de care nu am avut noi parte, fără să știm exact cât e deajuns pentru vârsta și nevoile lui privind cantitatea și tehnicalitatea lucrurilor.

Avem temeri pentru că vrem să ne pregătim copilul pentru ceea ce noi nu am fost, dar ne temem că nu le explicăm corect și potrivit nivelului lor de înțelegere. Dacă îi traumatizăm, oare nu era mai bine dacă ascultam de bunici – Lasă că va ști când e mai mare. Acum nu e nevoie.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – Unde-a dispărut Pișpirel?

Am fost anul trecut, în decembrie, să o ascult pe Otilia Mantelers despre “Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume” și la lansarea cărții din colecția “Cărțile Otiliei” – “Unde-a dispărut Pișpirel?” de Nicholas Allan.

sursa foto: EVENTBOOK

Dacă sunt neclară pe alocuri, dați cu commenturi, a fost cuprinzător și liniștitor ce am auzit, am pus și din exemplele primite.

Cartea cu Pișpirel se adresează copiilor și părinților. Este o poveste de start, prim instrument de citit pentru educația sexuală cu explicații din punct de vedere anatomic, amuzante și interesante, despre un spermatozoid al d-nului Brown care nu e bun la matematică, dar care înoată foarte bine. Concursul de înot (există un concurs important pentru toți spermatozoizii d-nului Brown) pentru care se antrenează toți (există și rivalități) are un premiu magic. Acest premiu mult râvnit, este oul d-nei Brown. Pe scurt – Pișpirel, va fi campion la înot, se va întâlni cu oul d-nei Brown, și dispare, iar d-na Brown va face un bebe fetiță. Fetița crește și își dă seama la școală că nu era foarte descurcăreață la ora de matematică, însă era bună la înot!

Desenele arată traseul cursei lui Pișpirel, cu hărți, da, există 2 hărți simpatice, care descriu destinația. Conținutul este atât de simplu, corect anatomic, și pozitiv, perfect pentru copii de vârstă mică.

Am tot insistat pe amuzant, vesel, pozitiv. Otilia a menționat de multe ori acest lucru, deoarece acesta e modul în care  trebuie să abordăm subiectul delicat (în mintea noastră) despre cum vin copiii pe lume, despre sex, sexualitatea fiecăruia și rolul femininului și masculinului în ecuația nașterii unui bebeluș.

Bun, de când facem educație sexuală copiilor? De mici. Revin pe parcurs la ideea asta.

La 3-4 spre 5 ani totul li se pare natural, doar explicațiile să fie simple, fără detalii tehnice amănunțite, copii sunt mulțumiți cu povestea lui Pișpirel sau alta care tratează în maniera aceasta subiectul. Este natural să se întâmple să apară bebeluși, când spermatozoizii se întâlnesc cu ovule. Și nu mai au întrebări.

La 7 ani sau înspre prepubertate – lucrurile naturale, simple de dinainte devin importante, tehnic e important să știe, vizualizeze pe desen, schemă, din explicații. Și de aici sau din punctul acela este vital cum abordezi totul.

De ce devine important să știe? Prepubertatea îi face pe copii mai consțienți de corpul lor și de ce întâmplă cu ei. Cresc, se modifică părțile corpului, simt schimbarea. Primul pas pentru noi ca părinți – Nu așteptăm să fie curios, să întrebe. Discuțiile să fie dinainte.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – mituri

Miturile despre când și cine, cât, sex trebuie să dispară.

1. Când vorbim despre sex? Nu așteptăm să ne întrebe copilul despre sex, sexualitate. Copilul primește semnale de la părinți și de la cei cu care vin în contact cu el încă de când e bebeluș, apoi și pe măsură ce crește. Atingerile, curiozitățile lui sunt aprobate sau dezaprobate verbal și non verbal de către cei din jurul lui. Copilul trebuie să știe din timp – denumirile corecte, funcții, rol, ce e plăcut și ce nu e, ce e periculos și ce nu este.

2. Cine poartă conversația despre sex? Mama cu fiica, tatăl cu fiul? Nu! Discuția este împreună, cu ambii părinți și cu copilul, evident.

3. Cât înțelege? Înțelege dacă îi dai doze neexagerate, nu pornografie. La 4 ani nu are nevoie de așa ceva. Pișpirel din carte explică tot, nu e nevoie să intervin cu explicații suplimentare. Prezint cât poate duce, îți spune copilul. De ex: Otilia a povestit/citit cartea primului ei copil la 4 ani, iar la final a întrebat copilul – vrei să îți spun cum ajunge Pișpirel la oul d-nei Brown? Copilul a spus nu. E ok. Atât avea nevoie ca informație copilul. Nu plusăm dacă atât a fost suficient atunci.

Înainte de a da la o parte un alt mit am făcut un mic exercițiu cu noi, la cererea Otiliei – ce ne vine în minte prima dată când auzim/rostim cuvântul sex? Rușine/ plăcere/ bebe…răspunsurile au fost variate, vă dați seama. Ceea ce a condus la răsturnarea următorului mit.

4. Sexul – nu înseamnă doar reproducere, înseamnă energie, lucruri pozitive, nerușinoase, și nu e pentru copii, este pentru adulți. Este felul adulților de a se relaxa, conecta, mângâia. Am râs cu toții când a spus Otilia că bine, bine, vorbim copiilor despre sex, dar dacă vor să îl practice. Prin urmare, subliniem copiilor – sexul este pentru adulți.

Vorbim copiilor despre sex, despre cum/când pentru că este ceva normal și pentru că avem de rezolvat niște probleme în viața socială. Adică – Cum îl ajutăm pe un tânăr/ă să aibă o relație bună față de sex? Am trăit într-o societate care blamează sexul. Tinerele care fac sex înainte de căsătorie sunt curve, tinerii care ejaculează precoce sunt bolnavi. Problema acum și întotdeauna se pune: cum învățăm un tânăr să nu profite de o tânără care a băut un pic mai mult și cum pregătim tânărul să poată discuta cu prietena lui sau cu unul dintre părinți despre faptul că poate ejacula precoce pentru că își iubește prietena mult și nu își poate controla corpul îndeajuns de bine de emoție.

Pentru noi e spaimă mare, dar Otilia are dreptate când spune trebuie regândită sexualitatea, trebuie regândit modul în care judecăm noi, ca părinți, sexualitatea prin prisma trecutului nostru. Să ne luam la puricat și pe noi, dacă știm lucuri despre sexualitatea părinților noștri. Ar trebui să știm acum, pentru că subconstientul ne spune să fim loiali modului în care au dezvoltat ei relațiile lor. Și nu e ok. Noi suntem diferiți de părinți, avem și lucrăm la relații diferite de cuplu, de părinți. Trebuie să ne rezolvăm traumele noastre privind felul cum am fost crescuți cu povestea sexului. Și da, trebuie să acceptăm că ne este greu să vorbim despre sex, totodată să fim și îngăduitori cu noi.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – educaţia sexuală în familie

Conversațiile cu copiii nu se rezumă doar la una singură și mare, detaliată și gata. Asta e, răsuflu că a trecut și copilul se descurcă. Conversațiile cu copiii să fie multe, chiar de câteva secunde. Uite, Otilia spune: poți începe cu Pișpirel sau ce carte ai ales tu și să lași discuția să curgă.

Discuțiile despre sex nu sunt serioase, nu sunt grave și cu zâmbetul și râsul ținute în frâu așa cum ne punea profesoara de bio la lecția respectivă. Ba din contră sunt distracție, râsete, în acest mod părintele construiește deschiderea și dacă copilului i se pare amuzant, râdem cu ei. Să vadă la noi asta, că nu ne este frică, rușine.

Cuvintele care descriu organele sexuale: penis, vulvă, vagin nu trebuie să aibă jenă în felul cum le spunem. Copilul o simte. Mi-a plăcut ce sugestie a făcut Otilia. Să le repetăm noi până devenim stăpâni pe ele și dacă ne vine să râdem, putem exersa cu cineva. Cum ar fi să ne întâlnim în parc și să repetăm pe bancă eu și prietena mea. Iată că este ok. Ajută.

Putem folosi și denumirile populare, sau cum spune bunica, aici fiecare poate folosi denumirile lui atâta timp cât le intercalează cu cele științifice.

Prin urmare, educația sexuală începe cu denumirile părtilor corpului.  Apoi, corpul copilului este prețios. Să știe asta și să îl prețuiască ca întreg, nu pe bucăți. Organele sexuale fac parte din el și așa cum are grijă de față, așa va avea grijă și de ele.

Le spunem cum se fac copiii, ca în cartea cu Pișpirel, apoi înspre 8-9 ani discutăm despre explorarea dorințelor sexuale. Tendința multora este ca discuția să devină moralizatoare. Nu! Tragem aer în piept, și așteptăm să ne treacă nouă frica, deoarece  morala închide comunicarea.

Copiii au acces la pornografie sau video-uri, cărți cu tentă erotică. Copiii știu mult mai multe decât credem noi. Nu sărim cu morala, ne calmăm, purtăm discuția lejer când suntem pregătiți, nu atunci în clipa aia, sub presiune. Subliniem ideea că ceea ce văd nu este real, corpurile celor care fac astfel de lucruri sunt alese. Discuția are menirea să îi pună  pe gânduri, să pună cap la cap niște emoții, cum că mesajele transmise sunt superficiale, sunt ca să vândă. Realitatea este diferită și ei pot să ajungă la concluzia asta, prin comunicare deschisă. Și pot să evite agresiunile. Cunoscând realitatea ei pot realiza când li se pregătește o agresiune și pot spune și altcuiva despre asta.

Dacă vine copilul cu nu știu ce video trăsnit, la care ne uităm cu greu, dar e musai să ne uităm, îl ajutam să treacă de starea de freeze, de șoc. Și râdem cu ei, să fim șocați împreună, vizionăm cu ei, pentru ca  imediat după, să poată pune întrebări și să fie deschiși. Să nu tăiem dialogul din fașă.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – începuturi de dialog

Mesajele subtile sunt multe și încercăm să fim atenți să nu ne scape. Cuvintele, propozițiile pe care le spune, preluate de la școală, din vreun film – sunt începuturi de dialog. Ca de exemplu – La ce te duce cu gândul cuvântul ăsta? Ce părere ai tu? Pentru copil este important să aibă o părere și să o poată comunica ție ca părinte.

Să nu ne temem să vorbim copiilor, să ne cerem scuze că nu am avut curajul să vorbim cu ei despre asta. Din cauză că noi nu am fost bine pregătiți de părinți dar ne-am fi dorit. De aceea ni se pare greu. Mie îmi va fi greu. Loli nu e pregătită pentru următorul nivel, ea știe deocamdată părțile corpului și că pe linia de sub buric a venit pe lume. Ascult mesajele ei și sunt atentă la ea.

Discuția pentru cei un pic mai mari, cu care nu am continuat mai departe de povestea lui Pișpirel, se poate continua așa:  Uite am citit și eu, documentat, am prins curaj și vreau să vorbim. Știu sigur că tu știi multe, dar uite vreau să vorbim, să știi și de la mine. Discuțiile iau din doza de rușine, acolo unde apare, dacă împărtășim situații similare (ex. când a venit menstruația, despre masturbare). Îi asigurăm că toate sunt ok, eu, amica mea am trecut prin asta și e bine, putem vorbi despre asta. Întotdeauna punem accent pe lucurile pozitive, pe bucurie și în același timp să îl pregătim și pentru situațiile de pericol.

Limbajul însușit de penis, vulvă, vagin pun copilul în postura de a fi mai puțin atacabil de un agresor sexual. Un agresor va da înapoi când dă peste un copil care știe ce este penisul sau vaginul. Este clar că va spune cuiva, discută lucrurile astea, nu le ascunde. 

Un joc pe care îl face Otilia cu copii și care poate fi preluat cu succes de fiecare – Oameni cu gânduri ciudate . Este un joc ce se potrivește de la 4 ani, și se începe cu lucuri care afecteaza siguranța și după ce devine evident ce e periculos și ce nu e, se continuă cu există și oameni care afectează siguranța. De exemplu: Dacă las robinetul să curgă, e periculos sau nu? Dacă un necunoscut îti aduce bomboane, e periculos să te duci la el acasă? Dacă te pune să speli pe jos, e periculos? Dacă te pune să îți dai pantalonii jos, e periculos sau nu? Într-un mod jucăuș le spunem copiilor că există agresivitate. Vor fi speriați. Îi îmbrațișăm, liniștim și subliniem și partea bună, frumoasă. Există și partea urâtă, dar și partea frumoasă a sexului. Tu copilul meuai apărut așa. Oamenii se iubesc, fac sex, corpurile lor stau apropiate și e ok să își arate iubirea stând îmbrățișați sau sărutandu-se pe stradă.

E greu să fim deschiși și ni se pare că nu suntem niciodată pregătiți pentru astfel de discuții. Este important pentru copiii nostri să aibă relații sănătoase cu ei și ceilalți. Suntem documentați, citiți și deși facem ca la carte, tot nu suntem pregătiți. Este ok, atâta timp cât nu închidem dialogul și le arătăm copiilor că e bine că noi putem face asta cu ei, deși ne este greu.

Și mie mi-e teamă că am să mă bâlbâi și am să transpir, dar am să urmez sfatul Otiliei – am să râd cu fata mea, am să mă strâmb și să mă oripileaz ca să fim sincere și deschise și sănătoase și reale când vine vorba despre penis, vulvă, vagin, sex.