Category Archives: Despre noi

0

Un om simplu

|

La începutul lunii august am fost la reuniunea cu colegii de liceu. De 20 de ani, prin urmare trecut-au anii, nu chiar degeaba. Și, printre ce am făcut și ce am ajuns noi foștii liceeni, acum adulți cu acte în regulă, un profesor a spus ceva de genul să fim mândri de vârstă pe care o avem și de faptul că am făcut față responsabilităților vieții de până acum.

Responsabilitate

Responsabilitatea vieții! Cum sună asta? Într-un marea fel și are dreptate. Casa pe care am construit-o, copilul pe care îl creștem, slujba pe care o facem astfel încât să ținem și casa și familia sunt o parte din responsabilitățile vieții. Fie astea sau o parte din celelalte responsabilități ale vieții ne pun în genunchi fizic sau emoțional, pentru alții sunt delegații și nu depășesc linia către maturitate. Da, știu, sună a judecată. Un pic. Dar am simțit nevoia să punctez că apreciez responsabilitațile vieții mele și că numai așa am crescut copilul interior. Am și urât responsabilitățile, pentru că fiecare drum sau doar anume căi urmate se lasă cu multă trudă și atunci când îmi este greu aș prefera să poarte altcineva responsabilitățile mele de om care face umbră pământului.

Aș fi vrut….

Aș fi vrut să am responsabilitatea unui om care călătorește mult și are pasiuni care îi țin de foame și sete și loc de partener și moștenitori.

Aș fi vrut responsabilitatea unui scriitor care trăiește prin personajele lui și duce viața aceea plină de lucruri de care nu se atașează și nici nu se simte deranjat de asta.

Aș fi vrut responsabilitățile unui om care muncește cu zâmbetul pe buze ceva-ul cu care s-a născut să facă și să simt împlinirea muncii și pasiunii care-l mână. Și banii să fie doar un moft.

Aș fi vrut responsabilitățile cele mai ușoare, dacă ar fi posibil, numai să pot trage linie și să spun – moamaaa, ce bine m-am descurcat!

Daaar se pare că la una dintre responsabilități mă descurc, adică…

Responsabilitatea de a fi un om simplu

Mi-a spus cineva în ziua aia că sunt frumoasă prin simplitate. Nu am știut dacă râde de mine sau îmi face un compliment. Am simțit, pe moment, că responsabilitățile mele în naivitatea mea, sunt imposibil de realizat, și e bine că nici nu realizez asta.

Apoi m-am învârtit și gândit. Nu a spus asta un necunoscut, ci un om care m-a văzut crescând și cred că s-a referit la felul meu de a fi și curajoasă și fricoasă, la felul cum niciodată nu am reușit să ascund emoții și cum am avut fricile la vedere deși le-am crezut ascunse.

Adevărul este că responsabilitățile vieții sunt despre emoții și devenirea ta ca om. Umanitatea din tine care crește dacă îți dai voie și nu înseamnă să ajuți fiecare om de pe stradă, poate fi doar să iubești oamenii din familia ta, să ții de baiera sacoșii vecinului ca să deschidă ușa, să nu uiți o zi de naștere și să spui iarta-mă când e nevoie, să nu sari cu judecata și să nu uiți că sinceritatea și dreptatea nu e despre a spune lucurile care îți vin imediat pe buze, care taie ca lama de altfel, ci despre a asculta cu atenție. Lucruri mărunte care contează. Am primit un compliment, despre care nu mă bat acum cu pumnul în piept că e drept, dar pentru că cineva crede asta, am să-l port ca pe un ecuson și am să-l dețin cu adevărat de acum încolo.

0

Numele tău

|

Mi-a plăcut întotdeauna numele meu de familie. Nu e foarte des întâlnit, are origini interesante și o sonoritate aparte. Urmează un dar, desigur. Problema cu numele de familie cu 3 consoane și aceeași vocală repetată între este exact așa:

– va fi transcris cu încă o terminație, probabil părea cumva că se termină brusc – am primit asta la un moment dat ca explicație la a-ul sau i-ul în plus.

– va fi pronunțat în fel și chip

– scris după dictare va deveni un fel de acronim. Așa sunt trecută în agenda multor prieteni, numai că acolo e vorba de simpatie.

Nume de familie

Lista e lungă și dacă aș căuta chitanțe și facturi cu numele pocit aș umple un caiet întreg. Bine că pe actele importante nu s-a strecurat vreun alt nume.

credit photo: unsplash.com

Acum partea și mai interesantă. Cu tot cu numele buclucaș, nu am spus niciodată că aș vrea să îl schimb sau să mă grăbesc cu măritișul din acest motiv. Poate că l-aș fi păstrat în ideea de a duce numele tatei mai departe, dar universul a vrut să îmi coacă ceva mai măreț, soțul meu a venit la pachet cu un nume la fel de frumos și sonor și la fel de complicat de pronunțat și reținut. Probabil nemulțumeam tare copila cu 2 prenume și două nume de familie grele. Avea ce să îmi mănânce urechile pentru asta și mă felicit și am acum în gând pentru că mi-a plăcut tradiția asta de a lua numele bărbatului, ține în suflet, dar nu și în acte numele părinților.

La spital, când am născut mândra, cred că aș fi scris un roman la câte nume am primit și aș fi deschis o fermă pentru fiecare miel pe care l-aș fi cerut.

Când sun pentru programare la doctor fac spelling și Loli râde foarte amuzată de felul în care fac conversație.

Când mă prezint, uneori, mă surprind spunând rar numele și sunt sigură că sunt caraghioasă după zâmbetul mijit al interlocutorului.

De fiecare dată când mă regăsesc în vreo listă, cu numele scris cu virgulă și fără greșeală, răsuflu ușurată.

Respect

Nu pot spune că am un fix cu numele și că nu mai pot de supărare dacă e scris greșit. Am un sentiment de dezamăgire când cineva nu se poate concentra cap coadă să pronunțe și scrie un nume, oricare ar fi el. Mi-amintesc cum strigam catalogul atunci când am fost la catedră – cu atenție și cu responsabilitate. Știi cât de ușor este să creezi rumoare între copii pentru un nume spus aiurea. Ca să nu mai spun ce ciudat este pentru cel în cauză. Eu știu, știam, din acest motiv am fost și încerc și acum să fiu atență la numele cuiva.

Se poate întâmpla oricui să citească greșit, nu suntem perfecți, de aceea nici eu nu exagerez când primesc vreun nume cadou. Creierul funcționează cu anume algoritmi când vine vorba de citit. Și multi dintre noi avem abilități de citire care mai de care, ce pot fi logic demonstrate, adică punem literele lipsă sau citim pe dos.

Fiecare nume e special, dar la fel cum haina nu face pe om, nici numele nu îl face, ci purtătorul lui.

Un nume interesant cu tentă străină sau pur traditional nu te recomandă. Am cunoscut oameni cu nume așa de ciudate, hazlii, unele poate pe care le-aș fi schimbat la tribunal, dar oamenii erau minunați.

Responsabilitatea unui nume

Prin urmare, indiferent de nume, tu contezi, tu definești lucruri și dacă chiar crezi că te poți reinventa, de ce nu? Alege numele care îți place!

Când am întocmit lista pentru numele de fetiță, pe coloane – preferate și la care să mă gândesc, atunci când Loli era cât o măslina, m-am gândit la mine, la ea și nu știu dacă am ales bine. Combinațiile trebuiau simplificate, din motiv de nume de familie. O să îmi spună ea mai încolo.

Eu încerc să o cresc să se definească ca om, nu să se poticnească într-un nume.

credit photo: unsplash.com

De unde am plecat și unde am vrut să ajung. Să învățăm responsabilitatea numelui, nu în sensul de a nu face numele familiei de rușine, ci în sensul de a da o nouă semnificație numelui prin omul care îl poartă. Când dai mâna cu un om, îți reține zâmbetul și felul prezentării, apoi numele. Nu? Nu pentru toți, clar.

Despre mine pot spune că nu rețin tot timpul nume din prima, pun pe seama vârstei, recunosc că eram mai bună acum câțiva ani, dar felul cum am interacționat cu un om, cum am trecut de prima impresie, l-am descoperit apoi, îi va da numelui lui o semnificație deosebită. Chiar dacă îl cheama Prună-arsă.

6

Ziua mea…azi

|

Ziua mea este despre mine. Ziua mea este și despre oamenii din ea. Și dintre cei apropiați mie, doi oameni, de câțiva ani, acum și cât voi trăi, de ziua mea și oricând sunt cele mai dragi cadouri și dorințe. Pentru că sunt ai mei și din ce am (nu vorbesc de material), am și de la ei.

Eu

Sărbătoresc clipa, fie bolborosesc clipa, scrutez lumea încruntată tare sau cu sprâncenele ridicate a mirare, ori liniștită. Așa sunt eu. Mă foiesc, mă agit ca un pepsi, rezolv, nu rezolv, ajut sau nu ridic un deget, fac lucruri greșit apoi dreg cu spaimă că nu se repară, uit și iert greu lucruri, vorbe și oameni, uneori mă înduplec repede, șterg ca de abur dureri și tristeți.

Cred fără îndoială în ceva și sunt un Toma necredinciosul adevărat în privința multor lucruri. Mă conving prin luptă (sufletească) după argumente care îmi scrijelesc un pic inima, sau mă pansează ușor.

Îmi dau dreptate și îmi iau dreptatea, apoi mă asigur că a fost decizia bună pe moment, îmbrățișez eul care a procedat astfel, atunci. Tot eu sunt, orice aș face. Eu cu mine mergem împreună, nu e rost de supărare.

Putere

Mi-a spus cineva că sunt puternică. Îi dau dreptate. Am fost aproape de linia de finish la un moment dat, am făcut roata împrejur și am spus că nimic nu mă aduce la final până ce nu termin și trăiesc tot ce vine.

Sunt puternică? Chiar sunt! Nu pot ridica nimic de jos mai greu de 10 kg (atât are Loli deocamdată, prin urmare e nevoie să îmi cresc forța), dar cu toatea astea cred că aș fi în stare să urnesc dealuri și munți pentru ai mei. Nu am forță să rup o ùșă, dar dacă e necesar să dărâm ceva, dau cu tot ce am, și cu scăfârlia dacă trebuie.

De ziua mea

Îmi doresc…ce-mi doresc? Să am răgaz și sănătate să trăiesc valul de emoții care tot vine și să le adun pe cele bune și să le trec cu bine pe cele care mă supără.

De ziua mea serbez tot ce am trăit și tot ce am primit.

La mulți ani mie!

La glimpse of my b-days, de mai jos, m-a ajutat Adi. La București n-am niciun album cu aniversările din anii trecuți.

Ziua mea – 30 de ani

31, număram lumânările, or fi toate? Oricum n-am mai ținut numărătoarea…după 33:))))

fetele mele …de acasă! 2008

Prima aniversare în București cu prima mea prietenă Diana, de aici. Mi-e dor de tine, Daiana mea! 2011

3

Reverie și trezirea la realitate

|

Călătorind cu trenul

Ultimul drum la București cu trenul a fost la fel de greu ca primul. Mândra miaunată în brațe la bunică-sa, eu cu promisiunea că vin repede și plec musai pentru că pregătesc casa pentru ea.

Am făcut cam aceleași lucruri, cu fiecare drum: citit, uitat pe geam, admirat verdele copacilor, încercat să nu strâmb din nas la damful de ceapă, budă și alte cele, doar am mers cu trenuri personale (regio).

Nu m-am implicat în senzațiile mirositoare, să nu ajung la oftat că nimic nu e cum trebuie în nația asta, am vrut să mă bucur de timpul meu. Încercat, mai bine spus. Ultima întoarcere, a fost în miros de semințe și mâncare cu usturoi. Am avut parte totuși și de copilării, să spunem.Trenurile de dimineața sunt liniștite, amorțeala somnului probabil, așa că fiecare tace și se uită pe geam, butonează telefonul sau ascultă ceva la căști.

Și eu alungând o muscă, citind 3 rânduri și privind o gară în paragină…

Mă duceam în copilărie

Mai știi puful acela al plantelor care duce sămânță mai departe? Ei bine, aveam un obicei în copilărie. Să îl prind, scuip și să-l pun în sân. Hai, că nu sunt singura! L- am revăzut la cineva. Am văzut și bucuria prinderii lui și fix așa, apropiat de buze, blagoslovit și pus în cămașă ca să poarte noroc. Credeam că e uitat de tot și nimeni nu mai zăbovește în trecut, să se bucure de un fir de puf. Surpriză! În oameni n-a murit de tot amintirea copilăriei.

credit photo: unspalsh.com

Statul cu animalele pe câmp. La bunici aveam sarcina adus-dus gâștele de la pădure. Afurisitele, se lăsau duse la deal seara, apoi le apuca strechea și o luau în zbor înapoi la pădure, la vale. Aduceam vițelul de la fâneață și așa năluc nu visai, alega ca posedatul când îi scoteai lanțul. Primea papara în drum spre casă cu jordia ruptă din gardul ultimei case din sat, pentru alergătura gratis.

Am văzut pe câmp tineri păzind oi și capre rezemați în par și butonând telefonul. Vremurile s-au schimbat, clar. Nu mai e cu cartea sub braț.

credit photo: unsplash.com

Uite așa călătorind mi-am amintit de vacanțele la țară. Nu am apreciat pe deplin lipsa grijilor și joaca de atunci. Aș păzi turmele a trei sate acum, numa’ pentru o clipă de liniște și fără neliniști. Ce să fac, era o vorbă – dă-i omului mintea cea de pe urmă.

Am văzut copii în câteva gări, exact cum am fost și eu, lângă tatăl ceferist. Cu lopățică și fluier, dădeau semnalul la tren, să continue călătoria. Mândră eram și eu când am fost la gara unde lucra când aveam vreo 5 ani și eram la post. Apoi a lucrat la un turn de control și nu am mai avut ocazia să fluier plecarea trenului.

Am auzit povești de genul radio șant – cine, cum, cu cine și de ce, genul tradițional – a lu’ nea cutărică a făcut și aia și asta. Însă cea mai tare a fost discuția modernă și cu bârfă online la 45+. Unde? Pe Facebook, cu block și report Fb pentru vecini din sat, pe motiv de cuvinte de ocară pe wall-ul personal. Auzi la ea? De ce i-am dat prietenie:))). Am făcut wow în sinea mea.

Plante de leac să tot fie. Dar pentru limbariță la unii nu cred că sunt. Mă uitam la câmpurile de ierburi și flori și mi-am dat seama ce mult îmi lipsește țara, iarba adevărată nu cea din gazon, mâncarea pe sobă și dormitul sub plapumă în toiul verii pentru că o casă de lut e răcoroasă.

Și, dacă tot vorbeam de plante de leac, mi-am amintit cum am căutat nu știu ce iarbă pentru dureri de picioare și am cules la întâmplare ceva după ce am umblat fără țintă prin câmpul din spatele casei. Bunica mi-a zis că mă pricep, i-am adus exact ce mi-a cerut. Pfuuu, ca să vezi.

Îmi plăcea credința asta (și eram o adeptă atunci) că plantele aduc alinare, cum descântecul pentru durere de cap și leac pentru ziua împedicată ajută imediat, cum puful în sân aduce noroc, intră cu dreptul în casă, spală-te pe față ca să nu pupi pe toată lumea …undeva etc. Acum doar mă amuză și sunt amintiri dragi.

În realitate…

Gata reveria și drumurile! Suntem acasă și avem treabă de nu ne vedem. Montăm dulapuri, stergem tone de praf și Loli se bucură de prietenii ei din parc. Nu am terminat cu revăzutul tuturor.

Ps. Loli a spus că mă ajută doar la jucat cu jucării. La restul…să mă descurc eu cu tati.

0

Casa noastră și promisiunea unui tată

|

Șoapte la ureche – promisiunea unui tată

După ce am născut mândra și la scurt timp după ce am plecat de la spital, Iulian a promis fiicei lui că va avea casa ei. Pe lângă legănat în brațe și cântat, i-a spus la ureche multe gânduri, i-a povestit cum vor face una alta când va merge și printre toate propunerile de joc, i-a promis casa ei. Noi stăteam în chirie și promisiunea era să avem casa ei, a noastră, unde să fim împeună (de la Loli citare), ce va avea un spațiu mai generos, cu tot cu parc mare și verde la scară. Vorba vine, trecem strada pentru parc, dar chiar și așa simți că ai pădurea după colț, într-un oraș încins și aglomerat.

credit photo: unsplash.com

De atunci și până la oficial casa noastră s-au scurs 4 ani și mândra și-a rotit ochii și împiedicat pașii în casa ei. Ea așa o știe. Și așa am știut și noi, chiar dacă ne-a luat ceva timp să realizăm și să o cumpărăm.

Am fost pe picior de plecare, a fost așa stresant și frustrant. Am făcut planuri, am pus în cutii nimicurile, jucăriile și cărțile, apoi am așteptat clipa plecării. Dar nu am plecat. Așa a fost să fie, deși eu nu sunt cu chestiile de genul…era scris să fie așa.

Cuibul ei

Parcă trebuia să devină Loli prezentă cu adevărat de s-a amânat totul, ca ea să știe unde îi este locul acum. Să își amintească cuibul de unde își va lua zborul, la un moment dat, să știe că acolo a crescut.

Ne-am convins și noi de asta. De fiecare dată când am fost plecați Loli a știut unde e locul ei, unde ne întoarcem fie zi sau noapte. La început, când nu avea vorbele legate, zâmbea de cum intram în casă și îi simțeai starea de mulțumire, ca o eliberare. Asta în condițiile în care pe drum ne-a căpiat cu furiile și dispozițiile schimbătoare. Acasă la ea vine liniștea. După liniște vine și bucuria, toate năzbâtiile, jocurile, inevitabilele supărări. Dar sunt acasa la ea!

Anul ăsta am venit din vacanță noaptea, după un zbor agitat, însă de cum am intrat pe ușa, a deschis ochii (dormea din avion), a spus atasă a mine cu un zâmbet ca de bebeluș, și-a luat în primire perna cu Mickey, apoi a adormit instant. A doua zi a cotrobăbăit tot, ca de fiecare dată când plecăm mai mult de acasă, a făcut tot ce i-a trecut prin minte plus tot ce nu aș fi vrut eu să facă. Pentru că era acolo, în locul ei.

În week-end, după o mică excursie acasă (încă e praf și var), chiar dacă nu mai seamănă cu ce știe ea, tot atasă a mine a fost. A deschis dulapurile, a verificat sertare, țopăit pe pat până să cadă.

Când a venit ora de plecare, s-a lăsat greu convinsă că nu e gata casa ei. Dar tati i-a promis din nou că va fi gata în cateva zile.

Dragoste

Promisiunea unui tată nu stă în spațiul în care va locui. Dragostea din casa pe care el i-o pregătește este promisiunea lui. 

credit photo: unsplash.com

I-a cumpărat casa ei, cu toate că visa la altceva poate mai mare, mai spațios. Dar a vrut pentru ea locul pe care îl știe și recunoaște în afara corpului unde a crescut, acolo unde a privit cu interes lumea din jurul ei. Și noi trei știm ce înseamnă asta. Loli a fost cel mai curajos copil din clipa nașterii și casa ei momentan nu putea fi alta. Aici a plâns, a râs, ne-a unit și legat toate stările și ne-a umplut cu toate emoțiile din lumea asta.

Când faci check-listul de promisiuni cu lucruri palpabile și mai puțin palpabile trebuie să știi că timpul e prețios, însă cumva nu aici e esența unei promisiuni. Nu știu să explic asta acum.

Dacă promiți iubire o promiți pe vecie, cu tot ce înseamnă pe lângă momentele bune.

Dacă promiți ajutor îl promiți din timpul pe care deja l-ai programat și înseamnă efort. Un efort care te împlinește, până la urmă.

Dacă promiți ceva, orice atunci promiți nu spatiul, nu lucrul sau emoția, ci pe tine muncind pentru îndeplinirea acelui lucru. Și timpul, evenimentele, oamenii nu sunt fix cum vrem noi. De aceea orice promisiune îndeplinită este un dar valoros.

Fata mea are casa ei, un loc pe care îl va avea ca moștenire și în care sper că se va simți exact ca în promisiunea șoptită când era bebe. Va fi în siguranță, în locul unde spațiul este suficient pentru orice gând și emoție.

2

Citesc sau nu citesc finalul?

|

Stil de citit

De când mă știu am citit anumite cărți până la jumătate, sau am început cu finalul, după care am început cartea sau am reluat de unde am rămas.

Fac așa și la unele filme. Le derulez un pic, apoi reiau. Păcat că nu pot face acest lucru și în viața reala. O mică ocheadă în viitor, ar fi ceva.

Nu mă deranjează să știu finalul, deși eu sunt pe la începutul sau jumătatea poveștii. Uneori mi se pare și mai bună povestea așa, n-am spoliat nimic. Doar m-am convins că merită travaliul lecturii.

Spoiler alert!

De cele mai multe ori nu pot răbda presiunea și concentrarea de acțiuni care diferă de la o pagină la alta. Ca să pot continua am nevoie de ceva, de final oricum ar fi – happy, sad, ciudat, complicat și în suspans, total neelucidat sau atât de surprinzător că nu dorm până termin.

Adevărul este următorul: sunt cărți pe care le parcurg rapid, altele pe care le las, le reiau, mă scot din sărite și le termin cu ciudă, cu tot cu final citit înainte.

Terapie

Am citit cărti pe care le-am înfulecat precum mâncarea când faci foame o jumătate de zi, am citit cărți care au fost tratament pentru stări aiurea. În copilărie aveam 3-4 cărți pe care le rulam în funcție de starea de emoție: Aventurile lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn, În casa bunicilor – Ionel Teodoreanu, o carte cu povești frumos desenată (da, o scoteam și  în liceu și mă pierdeam în poveste și desene) și Insula misterioasă de Jules Verne. Astea erau cărțile mele terapeutice, să spunem.

Acum mă tratez cu chic-lit sau romane ușurele din seria young adults.

Mi s-a întâmplat să citesc o carte de 5 ori și fiecare citit să fie ca prima dată. Nu-mi aminteam firul poveștii deloc. Aveam vagi deja-vu-uri.

credit photo: unsplash.com

Mă amuzau teribil, în liceu, povestirile scurte de Maupassant, acum n-ar mai avea același farmec niciuna.

Dacă îmi dai acum mușchetari și intrigi de pe la curțile Franței și Angliei sforăi instant. Rămân cu ce am citit prin generală și liceu. Nu mă prinzi zilele astea cu Dumas sub pernă. Cred că e o vârstă pentru cărțile alea. Dacă o ratezi citești poate Cei 3 mușchetari și Fausta.

Am descoperit recent cărți bune, după unele am rămas cu o senzație de visare, împlinire, împăcare, după altele am spus vai, groaznic. Nu c-ar fi fost scrise rău, sau cu final nefericit, ci pentru povestea în sine, acolo unde este mult adevăr greu de procesat pe lângă ficțiune.

Cărțile de căpătâi pentru unii pentru mine au fost chin. Dar nu m-am lăsat, cu citit și din mijloc și la final, le-am dovedit, apoi le-am pus acolo unde nu umblu cu anii. Pentru că nu le-am înțeles pe deplin, nici rezonat cu ideile, nu mi-a plăcut stilul, nu era tempo-ul pentru mine. Gusturile la citit sunt diferite, precum firele de nisip.

În vacanță, în ultimii ani, nu apuc să citesc deloc. Răsfoiesc vreun ghid de călătorie ca să am idee ce am de bifat în zilele de vacanță. Dar nu se pune.

N-am citit nici măcar un sfert din cât au citit alții, nu am regrete, cărțile nu s-au terminat, nici timpul meu (sper!). Pe lângă cărți am și trăit un pic realitatea. Așa cum facem toți.

Cam așa stau treburile când vine vorba de cărți.

La tine cum e?

0

Ziua noastră

|

Ziua noastră a fost pe 15 iunie. Am zis să evadăm câteva zile, inițial fără mândră, apoi ne-am gândit și, chiar așa este, ziua noastră nu poate fi fără ea. Așa că am plecat un pic mai departe de Ploiești, locul exilului nostru de o lună încheiată, la Slănic Prahova.

Cazarea a fost la pensiunea Casa Teju. Nimic pretențios, o gazdă primitoare, un loc curat, camera spațioasă, cu loc de gătit dacă ai chef într-o bucătărie mare, loc de grătar, localizare fix în centrul stațiunii.

De la Ploiesti am ajuns repede, ne-am cazat de cum am ajuns. Fiind vineri și zi de serbări la final de an școlar, nu a trebuit să așteptăm până la ora 14, ora oficială de cazare. Camera era pregătită de dimineață.

Prima oprire a fost la piscină. Așa a spus Loli lacului sărat și verde și așa a rămas. Am fost la Baia Verde, complexul cu cea mai sărată apă. Destul de bine amenajat locul, sezlonguri noi și umbrele la un preț ok. Apa la dușuri era caldă dimineața, a doua zi am fost în a doua jumătate a zilei și boilerul nu făcea față. Dușurile erau gheață. Noi am fost zen și nu am vrut ca niciun detaliu din ăsta să ne umbrească bucuria de a fi împreună. Am pus apă într-o sticlă la soare pentru Loli și asta a fost. Iulian s-a mulțumit cu dușul revigorant de rece. :))

După bălăceală, somn și masă ne-am plimbat prin parcul mic din centru și pe străduțe. Zona cu case este liniștită, aerul curat, plăcut să vezi iarbă, nu gazon și flori care nu provin din ghivece. Am mâncat mere crude și vișine de pe ici pe colo, pe marginea drumului. M-aș fi oferit să culeg vișinii din câteva curți.

Nu prea ai unde să mănânci pe acolo. Ce am probat noi nu recomand neapărat (ca servire și mâncare) restautant Roberto și cel de la Salina. După cele două experiențe ne-am cumpărat de mâncare de la supermarketul din fața pensiunii și am încropit ceva. Loli era bucuroasă de spațiul imens al bucătăriei de la parter și cu ete foame jos la bucătie (adică nu la masa din cameră), acolo am luat masa.

Am făcut o mica excursie până la Muntele Verde, ne-am cățărat un pic pe acolo și studiat bolovanii.

  

A doua zi am fost la salină. Ultima oară, să fie vreo 7 ani de atunci, aveau lift. Acum am mers cu niste microbuze și drumul a fost groaznic. Miros de benzină și transpirație. Astea sunt detalii, peste care poți trece, nu am avut de gând să ne stricăm dispoziția și bucuria fetei că mergem sub pământ, prin tunel. În salină după drumul șerpuit și contactul cu aerul de acolo, Loli a tras pe dreapta. A adormit și ne-am plimbat 2 ore la 17 grade și bucurat de statul în doi.

După cele două ore de somn, un pic de țopăială la locul de joacă, povestit despre locul unde suntem, gustat sare de pe un perete, ne-am pregătit de ieșit la lumină.

La suprafață ne-am termoreglat rapid și cum mândra a spus cuvintele magice care aduc foamea, asta am făcut. Am mâncat și făcut planul pentru restul zilei.

Bon, planul era cu bălăceală. Mare distractie și plăcere că suntem noi trei împreună, același complex Baia Verde. Acolo a vrut mândra, acolo ne-am întors. Când s-au adunat norii de furtună am plecat spre cazare și cât a plouat, tunat și fulgerat am stat la pensiune. Și ploaia a fost distractivă. Am privit pe geam norii, ne-am mirat de stropii mari și bălțile formate, am citit, s-a uitat un pic la tv. După câteva săptămâni de pauză a fost mulțumită când am nimerit fix la episoadele cu Curiosul George.

După ploaie, seara, am purces la plimbare și a fost plăcut aerul și alergatul toți 3 de mână.

Mica noastră ieșire ne-a prins bine, despărțirea de tati a venit cu o mică furie. În 2 săptămâni sper să se termine exilul și să revenim la casa noastră.

Adevărul este că ziua noastră putea fi oriunde, atâta timp cât ne bucurăm de timpul nostru, suntem prezenți pentru noi și cei dragi, nu contează locul pe Glob unde se petrece. Nu-i așa?

5

Lecţii de magie. Cum să-ţi cultivi creativitatea

|

Am citit cartea asta și am rezonat cu multe din câte a spus autoarea. Este scrisă precum un curs. Un curs bun, pe alocuri cu un așa zen, nu în sensul de calm, leșinat, ci împăcat dar și cu entuziasm, de spui că a fumat ceva când a avut revelațiile despre magia creativității.

Nu e o carte stufoasă, o citești nici greu, nici rapid, o rumegi pe alocuri, o sufli rapid la unele capitole. M-a prins pentru că a descris perfect stări de-ale mele pe ici, pe colo. Nu că aș fi eu mare scriitoreasă, ci pentru că dintre cele două inclinații, să spunem, pe care am visat să le urmez când eram de-o schioapă, pictura și scrisul, pe cea cu scrisul nu am lăsat-o de izbeliște. Am exersat din când în când, mi-am făcut schițe și planuri. Acum muncesc acest blog, și îmi este foarte drag.

În generală visam cum compunerile mele erau în genul discursurilor și le rosteam cu pasiune, acasă la masa de scris, proiectându-mă undeva cu un public ce aprecia fiecare cuvânt. Iar beția supremă era gândul despre cartea mea de succes. Pe care, relax, nu am scris-o fizic. Am lăsat-o să o pregătesc mental foarte bine și, după ce o aștern, să fie BUM! Dar se pare că nu așa trebuie invitată să se producă. Pentru că “ceva terminat e mai bun decât ceva bun”. Cu alte cuvinte să mă pun pe muncit. Numai că, mai spune ea niște lucruri despre munca asta. Are nevoie de perseverență și dragoste, altfel creația e un chin. Și nu e ok.

Eu scriu noaptea romane în gând, uneori și ziua, niciodată pe ceva palpabil. Este cunoscut faptul că noaptea e momentul senzitiv maxim, de conectare cu tine și poți scrie și pe întuneric, numai să așterni. Dimineața poți fi șocat de sufletul tău și de cât de frumos ai transpus trăiri.

Dacă nu apuci să descarci în scris nimic, indiferent de ritmul circadian, atunci când te-a ars ideea, oricât ai compune, recompune, scrie, sterge și rectifica….nu mai e. Pufff, a trecut! Va descrie altcineva emoțiile tale și tu te simți furat/supărat pentru că ai simțit fix la fel.

” Înainte de toate, fii pregătit. Deschide ochii. Ascultă. (…) Idei de toate felurile aleargă spre noi, trec prin noi, căuta tot timpul să ne atragă atenția. Arată-le că ești disponibil. Și, pentru Dumnezeu, încearcă să nu o ratezi pe următoarea.”

Lecția pe care o conturează bine este că cea mai bună abordare în creație este disciplina și devotamentul. În câmpul muncii creative nimic nu garantează succesul. Succesul, chiar cu sensul de realizare a ceva, nu e nevoie să te ia pe sus, ci să te găsescă muncind. Am simțit lucrul acesta, nu neapărat în sensul de creație, cred că e valabil pentru orice muncă, numai că nu eram convinsă până am citit negru pe alb. Și uite exact cum gândeam cartea mea: O voiam dintr-o dată perfectă! Cu munca asiduă din momentul când m-am apucat și până la final, apoi țac pac, stau relax, este gata și extraordinară! Wrong! Până să o aștern din minte, deja o parte a fost scrisă de mulți.

De fapt, orice vrem să facem e acolo, este pe venitelea. E musai să stai la pândă ca să prinzi ideea și să nu ajungă la următorul.

“Ce conteaza că repetăm aceleași teme? Că ne învârtim în jurul acelorași idei, iar și iar, generație după generație? (…) Însă odată ce în spatele unei idei se află felul tău de a te exprima și pasiunea ta, ideea aceea devine a ta.

Așadar spune pur și simplu ce ai de spus, și vorbește din toată inima.”

Nu știu cum este la majoritatea, eu când pun pe hârtie, în fine, scriu ceva și am muncit la ceva-ul ăla sau a fost flash că am avut ceva de spus și l-am aruncat în scris, mă apucă fricile. Nu chiar imediat ci după un timp când mi-a trecut nervul momentului, când nu primesc înțelegere sau nicio reacție.

Cartea te pansează pentru fricile din sfera creației – ”Fă-o indiferent dacă criticii te iubesc sau te urăsc – sau n-au auzit niciodată de tine și poate nici nu vor auzi. Fă-o indiferent dacă oamenii pricep sau nu.” Și, după alte câteva capitole, Elizabeth Gilbert, despre care până să citesc cartea ei nu auzisem vreodata, spune:

“Orice ai face încearcă să nu zăbovești asupra eșecurilor tale. Nu trebuie să faci autopsia propriilor catastrofe. (…) Într-o bună zi s-ar putea ca toate să caute un înțeles – vei știi de ce trebuia să treci prin toată tărășenia ca să aterizezi într-un loc mai bun. Asta e. Orice ar fi tu mergi mai departe”

Cartea clar nu te prinde dacă nu ești genul care înghite un discurs inspirațional. Bine, nici eu nu sunt genul tot timpul, însă ea se raportează la multe exemple. Demonstrează ideile astea care, așa cum spuneam – parcă le-a emis după vreo etilizare, sunt susținute cu exemple din viața ei sau a colegilor scriitori, cursanți.

Bun, spor la citit. A mai spus o chestie despre pasiune și curiozitate. Mi-a plăcut mult, las pe seama celor care vor să citească, să nu stric plăcerea de a savura partea asta. Sunt curioasă cum o vede și altcineva. Eu am perceput-o din unghiul meu de om care visează la momente creative, care scrie pe acest blog –  Un soi de blog ce descrie perfect direcția mea de creație. Felul în care văd eu emoții, lucruri fără să servesc sfaturi, lecții și, da, am temerile mele cu privire la scrisul meu.

1

10 lucruri despre mine adevărate, amuzante și serioase

|

Leapsa cu lucruri pe care nu le știai despre mine, nu m-a ocolit. Nu spun că mi-o doream, chiar dacă e vorba despre mine, doar eram hmmmm dacă o primesc mă bucur, dacă nu, nu e nicio tragedie.

Bun, ca să nu lungesc treaba:

1. Sunt născută în zodia Leului, pe 1 august. Și-mi place mult data asta de naștere, pentru că mie începuturile mi se par cele mai tari. Cred că 1 mă reprezintă, nu c-aș fi number one în orice, dar cu 1 începe totul. Prima zi, primul cuvânt, prima impresie, emoții, temerile mari. Și ce vine după… este la fel de thrilling.

2. Z și J nu se împăcau în cap la mine în școala generală și greșeam la dictările fulger. Era enervant tare!

3. Am o cutie acasă – cutia cu comori în care am păstrat bilețele și scrisorele de când eram în școala generală. Abia aștept să o redeschid. Poate la vară când ne vom încumeta să străbatem cei peste 300 km până acasă la bunici.

4. Când nu am chef de vreo carte grea, răscolitoare și mega filozofică citesc literatură chic-lit. Când eram în liceu aveam, vreo 3 cărți de liniștit, relaxat – În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Aventurile lui Tom Sawyer, Vlad Muşatescu – oricare dintre volume îmi cădea în mână – bâza sau baba oarba.

5. Hainele negre. Nu le apreciez deși admir cum stau pe diverși prieteni sau cunoscuți. Eu întunec oglinda și nu mă dau în vânt după look. Am purtat colorat de când mă știu, primele haine negre le-am cumpărat de nevoie (doliu). Este adevărat că acum am vreo 3 tricouri negre, sunt de casă și sunt primite de la vreun eveniment sau de la colaboratori.

6. Despre “deserturile copilariei” – prăjitura cremă zahăr ars și desertul lapte de pasăre nu veți citi/găsi pe aici vreo rețetă. Sunt bleah, le-am încercat de nenumărate ori, în ideea că poate îmi schimb părerea, dar nu. Tot nu îmi plac.

7. Ador pepenii! Când am văzut prima data un câmp imens de pepeni/ harbuz/lubeniță din toate soiurile am crezut că am intrat în lumea poveștilor. Era undeva pe lângă Tulcea și a fost vara în care am trăit fiecare masă cu pepene. Îmi lasă și acum gura apă.

8. Coffee lover întârziat! Nu am băut cafea până pe la 23 de ani, nu sufeream mirosul cafelei. Mă trezeam în sesiune pe la ora 4-5 să învăț, și nu aveam nevoie de licoarea magică. Am fost omul dimineților de mică, așa sunt și acum, deși nu apreciez chiar ora 6 a Lolitei. 8 sau 7 jumătate ar fi ideal, but hei, cu cine să semene? Când făceau colegele de cameră cafea, stâmbam din nas și mormăiam sub pilotă că mă trezește mirosul. Acum îmi place, o savurez, și nu intru în sevraj dacă nu am la dispoziție.

9. Tic-tac go away! Nu pot să dorm cu ceas în cameră. Tic-tac-ul mă ține trează. Îmi pulsează urechile pe ritmul ceasului și e groaznic de deranjant. În facultate, la cămin, puneam ceasurile în papuci sau scoteam bateria. Eram eu ceas pentru ceilalți.

10. Mă întorc din drum dacă am uitat ceva sau dacă cumva (de cele mai multe ori) am vreo îndoială legată de încuiatul ușii și nu țin la vorba dacă te întorci din drum, e de rău sau ghinion sau se schimbă norocul. Le-am învățat și pe prietenele mele acest lucru, dacă ai pornit prost așa vor merge lucrurile, mai bine te întorci și pornești bine. Când mi-am uitat nu știu ce legitimație fix înainte de un examen, toți cu care eram m-au rugat să nu plec, că merge și fără. Am făcut drumul până în cămin, fără să-mi pese că se poate declanșa vreun cataclism și ce să vezi….am luat primul 10, din sesiunea aceea. Nu e rocket science – Faptul că am ieșit din stresul acela al așteptării examenului și că mai bine am tot ce îmi trebuie la mine, cu toate că mi-a scăpat la început, m-a relaxat și mi-a dat încredere că ce va urma va fi bine.

Cam atât! Romanul despre mine ..va apărea în curând! Glumesc:))) Las leapșa aici tuturor, ocazie cu care vreau să aud cât mai multe despre voi.

0

Vă doresc multă sănătate!

|

Știu că nu e vreo noutate, dar simt nevoia să subliniez acest lucru – sănătatea este ceea ce ar trebui să prețuim cel mai mult. Atunci când îți faci lista cu to do în viață, pe primul loc să pui sănătatea.

Pare amuzant cum de la o gripă urâtă am ajuns să spun asta. Nu e ca și cum am avut o revelație, ba din contră, numai că am văzut cât de subapreciată este vorba “să fii sănătos”.

credit photo: unsplash.com

Știu că și ce urmează să spun este la fel de răsuflat și mult prea discutat, doar că indiferența asta, care nu ține neapărat de educație, trebuie să înceteze.

Adică:

– Dacă te știi bolnav, tratează-te și stai acasă. Nu apreciază nimeni efortul de a lucra 3 rânduri și îmbolnăvi 20 de oameni.

– Banii nu se fac stând acasă, clar! Dar măcar când e bolnav copilul, fă-ți timp să stai cu el. Ocrotește-l, nu îl abandona încă o zi printre alți 10 prichindei care nu au nicio vină pentru că ai ales munca în locul copilului (pe care știm că îl iubești, dar simți nevoia să produci și la serviciu).

– Cumpăra on-line, te scutește de stat la coadă și nervi atunci când nu te simți bine. Nu facem concurs de cărucioare la supermarket, nici de prins produse, țoale la reducere.

– Nu rezerva medicamente dacă nu te duci să le ridici, am umblat și întrebat în câteva orașe ce acopereau toate regiunile țării pentru un antiviral. O singură farmacie avea și erau rezervate. Noroc, dacă poți spune așa, că nu au răspuns la telefon cei ce le-au rezervat, ni le-au dat pentru copilul febril.

– Nu atinge mâncarea și produsele de panificație din magazin, mai ales că există un panou, pe care este scris cu majuscule să folosești mănuși pentru asta. Nu mai e ca pe vremuri când vânzătoarea îți strângea pâinea cu degetele ca să vezi că e proaspătă. Te uiți, pui mănuși, verifici, cumperi.

– Nu-mi invita copilul să se joace cu odorul tău mega bolnav ca să te duci să îți bei cafeaua cu soțul jos la restaurant. Te înțeleg că nu mai poți, simți nevoia să evadezi, numai că acum nu e cazul să îmi implici familia.

– Știu că vrei să vină mama să te ajute, însă ai grijă ce vrei de fapt, copil bolnav și părinte internat în spital. Microbii și virusurile de colectivitate nenorocesc bunicii care vin să ajute, pentru că se îmbolnăvesc mai rău și plângi la dublu. La 65 – 70 de ani, deși se cred tineri, bunicii pot fi serios afectați de răceli comune.

– Nu te învinovăți că ați stat mai mult la tv. Când nu ai voce, tușești cot la cot cu copilul moale din brațele tale, să stați îmbrățisați la Mickey, hai că nu e așa tragedie.

photo credit: unsplash.com

Lista poate continua. O facem împreună, lăsați-mi sugestii în comentarii, le adaug zilele astea.