Am stat în așteptare până zilele trecute. Să vină un ceva, să sar de bucurie în sus când ajunge, să mă doară fălcile de la cât am râs.

Să dansez cu Loli și ea să îmi ia din mâini ceva-ul (ceva -urile) și să spună – sunt ale mele! Și eu să mă uit complice către soțul meu și să îi arăt: e și numele tău aici, dar lasă așa! Pentru fata mea până și praful de pe preșul de la ușa casei e proprietate personală. Să nu cumva să spui că nu e așa.
Șiiii, a venit!
O carte cu dedicație…

Timpul prezent

Așteptarea zilele astea nu pare așa grea, nu? Cred că ne ajută și pandemia, dacă poți spune asta.

Poate chiar aveam nevoie de timpul acesta care pare dilatat dar nu e, să ne frâneze un pic, să ne aducă împreună, să învățăm lecția răbdării din nou. Bine, poate nu chiar o pandemie, dar luăm ce primim și mergem înainte. Nu este ușor să ne găsim ritmul, să ne regăsim pe noi și pe cei dragi, să ne trăim visele închiși în casă. Dar le trăim.

Ne jucăm, ne supărăm, ne îmbrățișăm sau ne uităm unii la alții, pe sub sprâncene, de multe ori pe zi.

Când stai în casă, ne muncim să aducem lumea înăuntru, o vreme, pentru cel mic și pentru noi, cei mari. Faci picnic, ieșire cu cortul în sufragerie, proiectezi stelele, soarele și cometele, citești o poveste la lanternă așa cum ai face cu cortul, în vacanță. Pregătești lumea, pentru când vei putea fi în ea din nou cu copilul de mână. Alegi să construiești amintiri care să nu fie doar despre greul vremurilor, pe timp de boală mondială.

Amintiri, amintiri

Aici voiam să ajung…

Atunci când era copilul meu mic, eram prea bulversată de moment, eram bucuroasă și înfricoșată de ce am făcut și stăteam cu ea în brațe fără să îi spun prea multe. Mă uitam la ea, o măsurăm din ochi, tresăream la fiecare sughiț și mișcare a ei. Nu vorbeam cu copilul meu. Aveam gânduri multe pentru ea, dar nu ieșeau pe gură. Cred că știa ce aveam de spus, deși mă simțeam stresată că nu pot să îi povestesc mai mult despre cum e vremea de afară, când rămânea trează un timp, despre imprimeul pantalonilor ei de bebe.

O mai fi fost cineva ca mine? Am simțit nevoia la un moment dat să aflu. Dar nu am avut curaj să întreb. Când începeau mamele din parc să vorbească cu bebelușii, nu voiam să aflu. Era clar că doar eu am avut gura mută.

Totuși au fost câțiva, am aflat și asta. Vă îmbrățișez  pe toți. Și… nu, nu ați fost singuri!

Am învățat între timp că Loli a știut fiecare cuvânt pe care nu l-am putut rosti în fiecare zi. Nu m-am prins de la început. Tot ce simțeam eu, repeta ea cu vorbele ei. Se agita, se supăra, zâmbea sau râdea știrb sau cu primii dinți.

Ce vezi, copile? – prima mea carte pentru părinți și copii

Așa mi-a venit ideea cărții. Să fac un album de amintiri pentru cei care au vorbit din prima zi copiilor și pentru cei care au avut cuvintele, dar nu le-au putut rosti, pentru o vreme.

Poveștile cele mai bune ale copiilor sunt de când erau mici. Și acum la 40 de ani, tot îmi place să aud cum tata ne înregistra la casetofonul rusesc stând în picioare pe scaun lângă frigider, în bucătărie. Știu pe de rost povestea, chiar dacă mintea mea nu a păstrat fiecare detaliu de atunci, tot îmi place să depun acolo ceea ce a fost, prin cuvintele tatei.
Despre asta este cartea pe care am scris-o pentru copii și părinți. Să conturăm amintirile copiilor, să le spunem povestea lor, de câte ori vor, să prindă curaj și forță să o continue.
Coperta Ce vezi, copile?
Muzele mele sunt pe a doua pagină – pentru Loli și Iulian –, cei care nu m-au lăsat să mi se împrăștie curajul și nu s-au supărat că le-am vorbit …tăcând atunci când aveam capul plin, dar buzele fără putere.
Imagini carte
Am pus în carte o surpriză. Veți vedea.
Dacă o veți ține în mână, cu copilul lângă voi, deschideți-o ca pe albumul cu fotografii al familiei, acela pe care îl mângâiați pe coperți, când dați de el în dulap, pentru că deține  amintiri prețioase și lăsați-vă cuprinși de ele.
Avem nevoie de povestea – eu cum eram când eram atât de mare? Când am venit acasă? Cum a fost prima ieșire la zăpadă? Avem! Ne aduce la momentul când puteam să ne vorbim, să ne auzim, simțim dragostea fără prea multe cuvinte.
Țin să mulțumesc pe această cale prietenilor care au citit înainte ce am pus pe hârtie și m-au ajutat să ajung la forma finală a cărții Ce vezi, copile?.
Mulțumesc tânărului talentat, Florin Corodescu, cel care a ilustrat cartea, care a transpus povestea în acuarela frumoasă și ne-a proiectat în anumite ipostaze din carte, fără să ne fi întâlnit înainte.
Cartea poate fi comandată de pe Libris.ro, AICI.
Poate la un moment dat, după ce ne tragem sufletul din casă, îmbrățișăm fiecare copac care ne-a lipsit, atingem și vom mângâia cu dor iarba și florile, ne vom întâlni să povestim despre carte, să citim, să ne jucăm cu copiii și să ne bucurăm că putem sta unii lângă alții.
Până atunci, iată book trailer-ul pe care l-am pregătit pentru voi.

Fiecare articol se termină cu…

Spor la joacă, spor la citit, sau doar SPOR!

Noi continuăm să explorăm, citim, să ne jucăm, să ne punem emoțiile și gândurile pe hârtie când avem timp cu mult elan uneori, alteori fără niciun spor.

Așadar, vă așteptăm cu noutăți, informații utile, jocuri și evenimente dedicate picilor de 4-7 ani vă invit să urmăriți pagina de Facebook a blogului https://www.facebook.com/unsoideblog. Dacă vă este mai ușor pe mail, te invităm să te înscrii la newsletter.

Dacă vrei să vezi ce ne place să citim, aici este secțiunea noastră de cărți – Recenzie carte copii, pentru activități cu copiii, găsiți inspirație aici – Activități cu copii.