Am stat în așteptare până zilele trecute. Să vină un ceva, să sar de bucurie în sus când ajunge, să mă doară fălcile de la cât am râs.
Timpul prezent
Așteptarea zilele astea nu pare așa grea, nu? Cred că ne ajută și pandemia, dacă poți spune asta.
Poate chiar aveam nevoie de timpul acesta care pare dilatat dar nu e, să ne frâneze un pic, să ne aducă împreună, să învățăm lecția răbdării din nou. Bine, poate nu chiar o pandemie, dar luăm ce primim și mergem înainte. Nu este ușor să ne găsim ritmul, să ne regăsim pe noi și pe cei dragi, să ne trăim visele închiși în casă. Dar le trăim.
Ne jucăm, ne supărăm, ne îmbrățișăm sau ne uităm unii la alții, pe sub sprâncene, de multe ori pe zi.
Când stai în casă, ne muncim să aducem lumea înăuntru, o vreme, pentru cel mic și pentru noi, cei mari. Faci picnic, ieșire cu cortul în sufragerie, proiectezi stelele, soarele și cometele, citești o poveste la lanternă așa cum ai face cu cortul, în vacanță. Pregătești lumea, pentru când vei putea fi în ea din nou cu copilul de mână. Alegi să construiești amintiri care să nu fie doar despre greul vremurilor, pe timp de boală mondială.
Amintiri, amintiri
Aici voiam să ajung…
Atunci când era copilul meu mic, eram prea bulversată de moment, eram bucuroasă și înfricoșată de ce am făcut și stăteam cu ea în brațe fără să îi spun prea multe. Mă uitam la ea, o măsurăm din ochi, tresăream la fiecare sughiț și mișcare a ei. Nu vorbeam cu copilul meu. Aveam gânduri multe pentru ea, dar nu ieșeau pe gură. Cred că știa ce aveam de spus, deși mă simțeam stresată că nu pot să îi povestesc mai mult despre cum e vremea de afară, când rămânea trează un timp, despre imprimeul pantalonilor ei de bebe.
O mai fi fost cineva ca mine? Am simțit nevoia la un moment dat să aflu. Dar nu am avut curaj să întreb. Când începeau mamele din parc să vorbească cu bebelușii, nu voiam să aflu. Era clar că doar eu am avut gura mută.
Totuși au fost câțiva, am aflat și asta. Vă îmbrățișez pe toți. Și… nu, nu ați fost singuri!
Am învățat între timp că Loli a știut fiecare cuvânt pe care nu l-am putut rosti în fiecare zi. Nu m-am prins de la început. Tot ce simțeam eu, repeta ea cu vorbele ei. Se agita, se supăra, zâmbea sau râdea știrb sau cu primii dinți.
Ce vezi, copile? – prima mea carte pentru părinți și copii
Așa mi-a venit ideea cărții. Să fac un album de amintiri pentru cei care au vorbit din prima zi copiilor și pentru cei care au avut cuvintele, dar nu le-au putut rosti, pentru o vreme.
Spor la joacă, spor la citit, sau doar SPOR!
Noi continuăm să explorăm, citim, să ne jucăm, să ne punem emoțiile și gândurile pe hârtie când avem timp cu mult elan uneori, alteori fără niciun spor.
Așadar, vă așteptăm cu noutăți, informații utile, jocuri și evenimente dedicate picilor de 4-7 ani vă invit să urmăriți pagina de Facebook a blogului https://www.facebook.com/unsoideblog. Dacă vă este mai ușor pe mail, te invităm să te înscrii la newsletter.
Dacă vrei să vezi ce ne place să citim, aici este secțiunea noastră de cărți – Recenzie carte copii, pentru activități cu copiii, găsiți inspirație aici – Activități cu copii.
La tot mai multe! Abia astept sa ne intalnim pentru autografe!
Sa fie! Sigur, ne vedem. Abia astept si eu!
Bravo Marina! Te felicit din suflet! Acum o comand si abia astept sa te semnezi pe ea cand ne intoarcem! Esti grozava!
Multumesc! Ce dragut! Daaa, semnez cu drag.