Septembrie a început anevoios și încă este. Grădiniță, tantrumuri, griji, nervi, lacrimi, plâns disperat. Tot tacâmul și prea puține momente bune, vesele.
În viață sunt clipe când nu te aștepți, fix în zilele alea rele, să primești un compliment, o încurajare. Știi ce zic, cu siguranță.
Acum o săptămână mergeam încrâncenată cu Loli în căruț la grădiniță. Nu e departe, însă trec printr-un gang cu trepte și de fiecare dată mă încordez pentru fiecare treaptă și merg apoi așa cu fața stricată de efort și de la gânduri. După ce am lăsat mândra la grădi, la întoarcere, scot telefonul.
Și citesc: Te-a văzut David și a zis așa „ce frumoasă era Marina cu părul prins așa” 😊 Un pui de om, prin mama lui, m-a facut să mă opresc râzând în mijlocul trotuarului. Și parcă s-a luminat cerul, deși era plin de nori.
photo credit: unsplash.com
În ziua aceea nu aveam coafura cea mai bună a mea, aveam un coc deloc elaborat, din motiv de plete obosite (adică de ceva zile nespălat). Și totuși cineva m-a văzut frumoasă. Fără cuvinte, nu?
Apoi un al doilea om, tot în săptămâna aia. M-a ascultat, m-a încurajat, m-a îmbrațișat strâns și mi-a prins tare bine. Cu toate că mi-au dat lacrimile și-am plâns. A fost neașteptat și am simțit căldură și prietenie sinceră.
photo credit: unsplash.com
Prietenii nu trebuie să te facă doar să râzi, nu?
Cuvintele contează oricum le-ai pune în propoziție, stângaci sau elegant. Faptele, la fel. Și cred că puțini oameni mai știu bunătatea, empatia. Am avut așa un sentiment de bucurie, nu știu dacă este cuvântul potrivit, că atunci când ți-e greu, cineva, în afara familiei, te simte și, realizând sau nu, îți transmite de bine. Și e prețios. Pui la inima ce ai primit, strâns tare, ca pe ceva magic.
