Stil de citit

De când mă știu am citit anumite cărți până la jumătate, sau am început cu finalul, după care am început cartea sau am reluat de unde am rămas.

Fac așa și la unele filme. Le derulez un pic, apoi reiau. Păcat că nu pot face acest lucru și în viața reala. O mică ocheadă în viitor, ar fi ceva.

Nu mă deranjează să știu finalul, deși eu sunt pe la începutul sau jumătatea poveștii. Uneori mi se pare și mai bună povestea așa, n-am spoliat nimic. Doar m-am convins că merită travaliul lecturii.

Spoiler alert!

De cele mai multe ori nu pot răbda presiunea și concentrarea de acțiuni care diferă de la o pagină la alta. Ca să pot continua am nevoie de ceva, de final oricum ar fi – happy, sad, ciudat, complicat și în suspans, total neelucidat sau atât de surprinzător că nu dorm până termin.

Adevărul este următorul: sunt cărți pe care le parcurg rapid, altele pe care le las, le reiau, mă scot din sărite și le termin cu ciudă, cu tot cu final citit înainte.

Terapie

Am citit cărti pe care le-am înfulecat precum mâncarea când faci foame o jumătate de zi, am citit cărți care au fost tratament pentru stări aiurea. În copilărie aveam 3-4 cărți pe care le rulam în funcție de starea de emoție: Aventurile lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn, În casa bunicilor – Ionel Teodoreanu, o carte cu povești frumos desenată (da, o scoteam și  în liceu și mă pierdeam în poveste și desene) și Insula misterioasă de Jules Verne. Astea erau cărțile mele terapeutice, să spunem.

Acum mă tratez cu chic-lit sau romane ușurele din seria young adults.

Mi s-a întâmplat să citesc o carte de 5 ori și fiecare citit să fie ca prima dată. Nu-mi aminteam firul poveștii deloc. Aveam vagi deja-vu-uri.

credit photo: unsplash.com

Mă amuzau teribil, în liceu, povestirile scurte de Maupassant, acum n-ar mai avea același farmec niciuna.

Dacă îmi dai acum mușchetari și intrigi de pe la curțile Franței și Angliei sforăi instant. Rămân cu ce am citit prin generală și liceu. Nu mă prinzi zilele astea cu Dumas sub pernă. Cred că e o vârstă pentru cărțile alea. Dacă o ratezi citești poate Cei 3 mușchetari și Fausta.

Am descoperit recent cărți bune, după unele am rămas cu o senzație de visare, împlinire, împăcare, după altele am spus vai, groaznic. Nu c-ar fi fost scrise rău, sau cu final nefericit, ci pentru povestea în sine, acolo unde este mult adevăr greu de procesat pe lângă ficțiune.

Cărțile de căpătâi pentru unii pentru mine au fost chin. Dar nu m-am lăsat, cu citit și din mijloc și la final, le-am dovedit, apoi le-am pus acolo unde nu umblu cu anii. Pentru că nu le-am înțeles pe deplin, nici rezonat cu ideile, nu mi-a plăcut stilul, nu era tempo-ul pentru mine. Gusturile la citit sunt diferite, precum firele de nisip.

În vacanță, în ultimii ani, nu apuc să citesc deloc. Răsfoiesc vreun ghid de călătorie ca să am idee ce am de bifat în zilele de vacanță. Dar nu se pune.

N-am citit nici măcar un sfert din cât au citit alții, nu am regrete, cărțile nu s-au terminat, nici timpul meu (sper!). Pe lângă cărți am și trăit un pic realitatea. Așa cum facem toți.

Cam așa stau treburile când vine vorba de cărți.

La tine cum e?