Pe mâna cui ne lăsăm copiii
Părinții nostri, bunicii copiilor noștri, sunt de neînlocuit. Da, cu toate sfaturile lor, unele binevenite, altele de care nu ai nevoie, cu micile lor tabieturi, obiceiuri, lucruri care te scot din minți și juri că data viitoare nu îi mai chemi să te ajute.
Cu toate, astea sunt minunați. Scriu asta după ce m-am ciondănit cu tata, la telefon (ne înțelegem bine, e our thing să nu fim de acord cu anumite lucruri), iar soacră-mea a plecat de la noi.
Să o luăm de la începuturi
Toate momentele de care ne plângem sau ne amintim cu plăcere, sau le trăim în prezent cu tot tacâmul de griji, bucurii, stări de furie, de fericire, lor li se datorează. Asta e realitatea. E ca la matematică. Dacă mama și tata nu erau, eu bântuiam, mă învârteam în neant, alături de fiica mea și n-am fi avut habar una de alta (așa îmi imaginez). La fel și cu soțul meu.
Și oricât de tare nu aș fi de acord cu vreo unul dintre ei, tot nu aș schimba nimic. Asta dacă ar fi să călătoresc, în timp. Sunt buni așa cum sunt, și ne-am făcut mari cu tot parentingul lor care nu e din cărți. Da, stiu, am o revelație, nu glumă. Despre ce vorbesc aici știe oricine. Probabil, o dată cu vârsta, m-am desteptat eu. În fine, să nu pierd ideea. După jucatul în parc cu Loli și privit stânga-dreapta am ajuns la concluzia că cea mai bună bonă pentru copilul tău esti tu. Cum nu se poate (serviciu, carieră, bani de mâncare, înțelegeți unde bat) opțiunile sunt după disponibilitatea bunicilor sau a altor persoane apropiate sau străine familiei.
Cu cine lăsăm copiii? Grea întrebare și decizie. Cum văd eu lucrurile (sau mai bine zis încă nu le văd), am scris la Vocea Ta, Totul despre mame.
