Cum creștem un copil independent sau cum vrei să crească copilul tău?

“Cum creștem un copil independent?” a fost subiectul ediției cu numărul 16 a evenimentului Modern Dad’s Challenges, care a avut loc  pe 30 octombrie.

Soțul meu modern #moderndad sau #modernhusbund a fost la adunarea taților și a avut multe de povestit (acasă, după eveniment) despre ce au transmis speakerii. Cine au fost și despre ce au vorbit, iată:

• Ingredientul esențial în a-i învăța pe copii despre valori – Cristina Oţel, Trainer & Coach
• Inspirational Story: Andrei Mocanu, Blogger de parenting Tatăl activ
• De la cooperare la disciplină – Urania Cremene, Mamă & Specialist în Parenting

De data asta doar fetele l-au impresionat prin speach-ul lor, deoarece cele mai multe idei le-a prins de la Cristina Oțel și Urania Cremene.

Cristina a pus punctul pe i și iată bullet-urile de la soț:

• I-au plăcut exemplele din viața personală despre valoarea banilor versus valorile morale, despre cum realizezi că deși banii sunt importanți pentru ce putem face cu ei, nu figurează pentru mulți în topul principalelor valori după care se ghidează în viață.

Adevărul este că nu stăm niciodată să ne gândim la ne cunoaștem principalele valori importante? Și puțini dintre noi știm să le înșirăm cu liniuță. Suntem obișnuiți să facem multe lucruri pe pilot automat, nu avem spațiul și contextul de a ne pune întrebări, de a ne lua la bani mărunți. Așa-i, nu?

• Ce înseamnă valorile? Cum le definim? Ce întrebări bune și care nu au un răspuns complicat.

Valorile sunt lucrurile pe care le prețuim, ne motivează, în spatele cărora există nevoi. Nu e nevoie să le denumim, important e să știm ce reprezintă pentru noi.

La capitolul ce reprezintă pentru noi, iată un exemplu frumos de la Cristina:

Prietenia, ca valoare, o putem defini în termeni pozitivi și negativi. Pozitiv prin: să ai oameni în jurul tău, să ai oameni cu care deși nu te vezi cu anii fizic, poți relua oricând de unde ai rămas. Negativ: ca o metoda de a fugi de singurătate.

Valorile noastre vor da naștere unor gânduri, care sunt ca un adevăr pentru noi. Așadar, dacă formulez prietenia în temenii pozitivi- eu pot avea convingeri pozitive – ne implicăm amândoi, ne susținem, ne punem partenerul pe primul loc etc. Dacă o definim ca soluția de a scăpa de singurătate – atunci convingerile vor fi că am nevoi pe care mi le hrănesc de la ceilalți.

Valorile pot da naștere la comportamente – bucurie, dezinvoltură, comunicare – pe plan pozitiv, pe planul invers – înseamnă să ai complexe, să experimentezi invidie, teamă, posesivitate.

• Cum insuflăm copiilor noștri anumite valori, pe care vrem să le aibă în viața de adult? Păi, cică simplu, să ne identificăm pentru noi valorile, să avem un moment de sinceritate cu noi și să ne gândim cât de aliniat trăim noi la valorile noastre. Adică: valorez familia: gânduri – îmi petrec timp cu ea, cu copilul/ comportamente: mi-am planificat munca, serviciul ca să pot face acest lucru?
• A-ți găsi valorile – înseamnă conștientizare!

În mod obișnuit, majoritatea ne certăm la capitolul comportamente, când vine vorba de valori. Ne legăm de ce se vede – uită teme, să își pună haina în cuier samd., și ne poziționăm ca reacții în funcție de cum vedem noi valorile astea. Teoretic nu e vorba că valorile nu coincid, dar pentru că avem convingeri diferite despre valori, trebuie să calibrăm împreună valoarea. Să ne imaginăm adultul din copilul nostru și să lucrăm împreună la valori, ca familie. 

• Valorile bine definite ajută la dezvoltarea copilului, sunt ca un fel de busolă, ajută la setarea unor limite potrivite pentru vârsta copilului.

ex. Vrem respect de la copilul de 3 ani? Cum îl obțin? Îl respect la rândul meu.

• O frază frumoasă și logică – Să ne calibrăm așteptările. Ziua în care plantăm semințele, nu este ziua în care strângem recolta. Și înseamnă că lucrurile pe care le facem azi, ne susțin în a avea acel adult care va avea cele 3-4 valori pe care ni le dorim.

Pentru că mai sus am amintit de limite, reiau ideea că valorile bine definite ajută să setăm limite corecte pentru vârsta copilului și este important să ținem cont de vârsta copilului. Ideea se înțelege foarte bine și mai jos, din rezumatul ideilor de la Urania.

• Cum fac insert de valori?

1. Valorile noastre pot fi inserate celor mici prin joc: prin povești, teatru de păpuși, scenete, jocuri de rol – simulăm situații reale. La copiii mai mari contează să ții cont de părerea lui: ce părere ai despre…? Chiar dacă nu știe, e ok. Copiii nu au capacitatea de a verbaliza despre anumite lucruri, de a-și da cu părerea. Acestea momente sunt puncte de discuție, iar noi suntem fileul acestor întrebări, pentru că noi suntem cadrul sigur, stabil al copilului.
2. Copiii ne observă, chiar dacă nu suntem conștienți de asta, vor crede pentru început  acțiunile, ceea ce văd, chiar dacă eu îi spun altceva. Prin urmare, discutarea unor situații, ca de exemplu: de ce am înjurat, de ce m-am supărat, ajută copilul să identifice valorile noastre, cu partea pozitivă și negativă. Noi nu suntem perfecți, ne acceptăm greșelile, așa cum le acceptăm și pe ale lor. Dacă greșim, ne cerem iertare. Dacă greșesc ei, atunci nu predicăm, ci punem întrebări – de ce ai simțit să faci asta, ce crezi despre asta?
3. Monitorizarea expunerile lor – tv, grădiniță, ca să fim pregătiți pentru întrebările lor.

Ei, da și întrebarea de 1000 de puncte de la tații prezenți în sală: Cum îi pregătim pentru dezamăgirea legată de valoarea pe care ei o știu, dar o găsesc aplicată diferit în mediul cu care interacționează? Răspuns: Aceste situații vor fi numeroase de-a lungul vieții copilului, iar când apare o astfel de deziluzie, nu avem cum să ștergem cu buretele situația, dar putem să stăm cu ei, să fim deschiși și să avem conversațiile astea grele cu ei.

Cristina Oțel pentru cine nu știe, are aici un proiect frumos, băgați un ochi și mergeți de vedeți cu ochii voștri.

Al doilea speaker, despre care soțul meu a avut numai cuvinte de laudă și a ținut să facem un rezumat scris fix în seara în care a ajuns acasă de la eveniment este Urania Cremene. Despre programele ei, programul conferințelor consultați site-ul ei sau pagina de Fb.

Urania Cremene a punctat pentru tați subiectele care ne macină pe toți (în sensul de a fi pregătiți):

• Cooperarea copiilor
• Principiile cooperării – soluții pentru țipete, urlete

1. ce ne împiedică să obținem cooperarea
2. ce înseamnă să hrănim nevoia de control a copilului

• Diferențele între pedeapsă și disciplină

Ce a plăcut mult soțului a fost multitudinea de exemple și exerciții pentru a înțelege mesajul și informațiile livrate de speaker. Și au fost, iar eu am notat repede să nu uităm.

Așadar, cadrul pentru începutul expunerii Uraniei a fost realizat prin următoarea poveste: un copil de 3 ani este cu familia în aeroport, copilul și familia lui se pregătesc să plece în vacanță. În aeroport sunt foarte multe zboruri amânate și pentru liniștea pasagerilor care au de așteptat s-a organizat un loc de joacă pentru cei mici. Unde vrea copilul urgent când vede agitație? La locul de joacă, evident!

Cum convingi copilul să stea lângă tine, ca să nu pierzi avionul? Care sunt metodele clasice (obosite, să zicem) pe care le punem la bătaie pentru a obține cooperarea? Iată mai jos:

• Venim cu argumente logice – pot fi adevărate, dar nu sunt îndeajuns. Ajungem la capitolul păcăleală.
• Negociem – 5 minute, el vrea 10, ajungem la 15. Totul se îndreaptă spre o luptă de nervi.
• Păcălim – la propriu, eficiență zero, normal. Păcălirea constantă duce la pierderea credibilității.
• Recompensăm – recompensa este des utilizată, ea funcționează pe termen scurt – poate fi mâncarea, tableta, desene, un ceva care schimbă traiectoria pe moment.

Până în acest punct, concluzia la care ajung toți tații – toate aceste mecanisme motivaționale funcționează, în schimb creează precedent, în timp crește miza și când am nevoie de cooperare copilului, în adolescență, nu vor mai funcționa.

• Amenințăm – te las aici! NU ține, la un moment dat își va da seama că nu vom arunca jucăriile și că nu îl vom lăsa la locul de joacă, în parc sau unde e la momentul respectiv.
• Folosim forța – îl luăm pe sus și plecăm! Aceste acțiuni fără explicații, fără să povestim de ce facem ce facem sunt extrem de dăunătoare. Cele mai valoroase comportamente al copiilor nu le putem obține folosind forța. Punct!
• Abandonăm, cedăm – Bine, joacă-te un pic (deși nu avem timp atunci, planul era altul) și hai! Bine, ia jucăria și hai! Când cedăm creăm precedent. Noi învățăm prin mecanismul cauză-efect. Pentru a obține ceea ce vrea, de obicei copilul va face ceva – bate din picior, urlă. Când cedez, copilul învață că dacă urlă, bate din picior, se tăvălește, cineva cedează.
• Tonul– Avem tendința să ne adresăm pe tonuri diferite și să urcăm gradat până ” ne aude”. Dacă copilul va reacționa doar la tonul ridicat, atunci cooperarea nu va fi momentul nostru pe viitor. Copilul va ști că dacă presez un pic mai departe, e de rău. Ideea este să ne oprim mai devreme. Nu asta e scopul, să vorbesc calm, apoi să țip. Scopul este să nu ne enervăm, ca să obțin cooperarea. Ne iese? Nu, nu tot timpul.

Bun, facem tot de mai sus? Facem! Des sau rar pentru că nu avem timp, disponibilitatea necesară momentului etc, numai că trebuie avut în vedere că rezultatele acestor mecanisme sunt frica de părinte sau nepăsarea. Suntem împreună, dar fiecare separat și greu să recuperezi anii respectivi, când copilul este deja mare.

Prin urmare, exemplele de așa nu s-au terminat și iată exemple de așa da, de la Urania:

În loc să plecăm la luptă, cu spiritul de luptă, să obținem obediența prin mecanisme pedeapsă-recompensă (mecanisme care sunt în noi, pentru că așa am fost educați) putem folosi următoarele tehnici prin care hrănim constant nevoia de control a copilului (pot să iau decizii, nu trebuie să lupt pentru ele):

1. să înlocuim pe dacă cu după ce.

Situația 1 – spălatul pe mâini

După ce te speli pe mâini poți mânca. În loc să insiști cu spălatul pe mâini, aștepți următorul eveniment și îl legi de el – urmează să stăm la masă. Când vine cu Mami, mi-e foame! răspunsul este – Și mie mi-e foame, după ce  te speli pe mâini, te aștept la masă.

Situația 2 – spălatul dinților

Mami, citești o poveste? Da, după ce dinții tăi sunt curați, te aștept la poveste.

Situația 3 – strânsul jucăriilor

Tati, ne jucăm! Sigur, ne jucăm după ce strângi jucăriile.

Concluzie: Obții comportamentul cu – da, sigur că …, după ce ți-am cerut anterior. NU transformăm tehnica în mită, secvenționez lucrurile, după ce facem ce avem de făcut, ne jucăm, mâncăm etc. Dacă intenția este să mituiești, ca de exemplu ”după ce iei 10 la mate, îți iau bicicleta”, copilul te va simți, va ști că îl condiționezi. După ce – creează secvențialitate, însă folosit ca o condiționare, nu duce la obținerea cooperării.

• Spunem DA, dar condiționat (ca o alternativa la NU-ul, care ar declanșa jihadul)

Mama, mă uit la desene înainte să mergem la grădiniță? Sigur că da, dacă ești de acord să te întrerup când plecam. Formula este ” Sigur că da, dacă…”

Tata, putem cumpăra fusta asta? Da, dacă folosești banii din pușculița ta.

• Luare de decizii – întreb copilul pentru că mă interesează părerea lui, astfel se simte implicat în luarea de decizii.

Tata și copilul au 2 drumuri de făcut – parc și magazin.

Mergem în parc înainte sau după ce mergem la magazin? Ce crezi tu?

La magazin: tata cumpără o cămașă. Mie îmi place culoare asta, o voi cumpăra.  E alegerea mea și vreau să știu și părerea ta, mă interesează și părerea ta…

Câteodată nu funcționează tehnicile de mai sus! Da, surpriză sau nu? NU funcționează pentru că nu e despre cuvinte, indiferent de cât de frumos am vorbit, dacă am spus mulțumesc sau te rog.

Cum a demonstrat Urania acestă afirmație, iată: Tații au fost puși să se joace skandenberg – 20 de secunde, cu scopul de a câștiga cele mai multe puncte. A fost tricky play!

În momentul când suntem în poziție competitivă, gândul e –  eu câștig, tu pierzi. Numai că cel care câștigă este singur în povestea jocului. Când vine vorba de copil jocul este să câștigăm împreună, nu singuri.

Același lucru se întâmplă când copilul zice nu vreau să strâng jucăriile. Deja suntem în poziție de skandenberg  – te fac eu pe tine să vrei. Cu cât depui efort să realizezi o acțiune, cu atât reacția va fi mai mare. Asta se întâmplă când copiii spun nu, ne așezăm în poziția de luptă, de competiție, de cum îl fac să asculte ce vreau eu?

Ce a vrut să sublinieze Urania: când suntem în poziție de luptă, cu cât încerc mai tare să îl fac să ducă la capăt ce i-am cerut, cu atât copilul se va opinti mai tare. Când copilul spune nu, apoi imediat suntem într-o luptă încrâncenată în care fiecare vrea să îl facă pe celălalt.

Bun, dacă ne gândim bine toate întrebările noastre de când devenim părinți, într-adevăr, sunt fix așa: Cum îl fac pe copilul meu să mănânce fructe, cum îl fac să doarmă toată noaptea, singur în pat, cum îl fac să se îmbrace singur….cum îl fac?  Dacă noi vrem să îi facem să…, atunci și reacția lor va fi la fel. Așadar, cooperarea nu este despre cuvinte, ci despre intenția reală de a câștiga amândoi.

Cum facem să câștigăm amândoi cât mai mult? Tehnica prezentată de Urania: oferirea de alternative.

Scheletul tehnicii: 1. încep cu cerința (care este limita, principiul sau valoarea), ofer 2 variante, maxim 3, și includ în încheiere – tu alegi, e decizia ta.

Hai la exemple:

Tati, îmi iei jucăria?

Știu că îți place jucăria, pare interesantă (nu sunt în poziție de skandenberg, îl aud, îl înțeleg, empatizez cu el). Ai foarte multe jucării acasă, jucăria acesta rămâne în magazin, poți să o primești fie după ce renunți la o altă jucărie, fie o cumperi cu banii din pușculița ta. E alegerea ta, tu decizi.

O vreau acum!!!

Știu că ți-o dorești acum și mie îmi place, și continui cu restul de mai sus.

Vai de capul meu, câți ați zis asta în magazin. Puțini, nu? Se pare că avem nevoie de opțiuni și alegeri.

Te rog să speli pe dinți! Copilul va spune nu.

1. Până te culci dinții tăi ar trebui să fie spălați. Înainte să mergi în pat, te speli pe dinți cu periuța verde sau albastră. Tu alegi, e decizia ta.

2. Când alegi să te speli, înainte de povestea de seară, cu mine sau cu tati? Tu alegi, e decizia ta.

În momentul în care aplici tehnica asta, creierul copilului nu mai are de ales dacă, când, cu ce mă aleg. Ideea este să ținem limita. Asta e tot ce pot oferi:  E urât afară, plouă! Alegi haina de ploaie roșie sau geaca impermeabilă albastră. Tu alegi, e decizia ta. Oferim variante, nu recompense!

Vreau ciocolată. După ce i-ai dat o bucățică, mai vrea. Ce faci? Vii cu argumente – îngrașă, agită, te doare burta, bala-bala. Nu funcționează!

Știu că îți place, e super delicioasă, în schimb e un dulce nesănătos. Nu pot să îți ofer ciocolată, acum pot să îți ofer un dulce sănătos. Plăcintă cu mere sau cu cocos. Tu alegi, e decizia ta! Dacă nu vrei plăcinte cu mere, cocos, gândește-te tu la un dulce sănătos!

Puterea este la noi, clar! Dacă ți-e frică să spui nu, pentru că urmează un tantrum, tot timpul va urma un tantrum. Dacă tot ceea ce faci este să eviți o criză, acolo te vei afla mereu. Acolo vei rămâne. Dacă ești ferm și cald și știi să lucrezi cu copilul tău, știi să alegi bătăliile, atunci refuzurile se vor diminua.

Greu, de pus în practică, nu? Dar dacă ținem cont de faptul că rezultatele sunt pe termen lung, cred că merită. Alternativele sunt soluția.

Mai departe, ca să nu ne relaxăm de tot:

• Dacă alternativele nu funcționează, ce facem mai departe? Cum facem diferență dintre pedeapsă și disciplină?

Exemplul folosit pentru explicarea ideii.

Afară plouă. Am coborât din mașină și o mașină mă stropește. Situația neplăcută de moment. Cum reacționez? Cuvintele și faptele mele: aș putea să mă răzbun ( sun la poliție și spun numărul mașini), să mă consolez (e o zi nefastă azi, asta e, merg mai departe), să mă uit la mine și să râd, aș putea să plâng, aș putea să înjur ca la ușa cortului. Ce face diferența între o reacție și alta?

• Comportamentele și faptele nostre ne aparțin, sunt alegerile noastre. În jurul nostru e plin de nade (oameni care înjură, care fac lucruri cu care nu suntem de acord) puterea e la noi dacă le mușcăm sau nu. E important să înțelegem –  comportamentele sunt alegerile noastre și lucrurile astea vin cu consecințe pozitive sau negative, care sunt logice și pe care ni le asumăm.

Dacă aleg să conduc cu 100 km/h, faptul că am suspendat carnetul nu e ”accident sau ups, ghinion”, nu e ”mi se întâmplă doare mie”. Îmi asum toate lucrurile astea. Se numește responsabilitate, autodisciplină.

Bun, deci revenim la alegeri, la asumarea acțiunilor noastre: Cum cresc valoarea responsabilitate, cum disciplinez copilul, prin ce metode?

Dacă ne uităm în trecut disciplina era egal bătaia. Statistica încă e acolo –  64% din copii încă sunt bătuți acasă. Trist! Și ce este mai trist, majoritatea avem convingerea că pentru a își învăța lecția copiii trebuie să sufere. Luăm tableta, aruncăm jucăria pentru că copilul trebuie să sufere. Cea mai stupidă convingere, adânc încă înrădăcinată în umanitate. Provocăm suferință copiilor noștri în intenția de a îi învăța o lecție.

Numai că,

• Ființa umană învață într-o stare de bine. Nu este nevoie de suferință pentru a învăța, asta nu înseamnă că nu există consecințe negative care nu ne plac.

Ce avem nevoie să știm este că nu există nicio legătură între comportament și consecința pe care o aplicăm: Dacă nu te joci frumos cu fratele tău, îți iau tableta. Nu am rezolvat starea de tensiune direcționată spre frate, consecința nu are legătură cu problema lui. La un moment dat nu mai ai ce să îi iei. Copilul știe că ai intrat într-un carusel, că ai rămas fără mecanisme, fără soluții.

• Forțăm obediența, dacă consecința nu e logic legată de comportament și, practic, nu predăm responsabilitatea comportamentului. Mie, pentru 100km/h prin oraș, nu îmi ia nimeni tableta. Îmi asum comportamentul și permisul suspendat dacă mă ia radarul poliției. Copilul are nevoie să știe ce consecințe va avea comportamentul lui dacă îl va repeta, astfel încât să își asume responsabilitatea comportamentului. Dacă aplic disciplina din prima – îți iau tableta, copilul nu știe ce să își asume, dar dacă primește preaviz, atunci va ști care sunt consecințele, își va asuma comportamentul.

Dacă alegi să îl necăjești pe fratele tău, să faci asta în continuarea, uite care va fi consecința – dau preaviz și, totodată, respect copilul – nu îl umilesc, nu-l arăt cu degetul – ești rău, nu știi deloc să te joci frumos etc. Scopul este învățarea, nu suferința, învăț copilul despre consecințele unui comportament.

O pot face treptat, ca orice învățare, de altfel:

Situație: Copilul nu strânge jucăriile. Nu vrea deși știe cum se face, a făcut acest lucru de nenumărate ori. Ce fac?

Dacă alegi să nu strângi jucăriile, alegi să renunți la ele pentru mâine, asta e ceea ce vrei? Le pun pe dulap.

Crezi că nu îi va păsa cu 2 alți saci de jucării la îndemână. La început nu, apoi da, pentru că mâine vor merge celelalte jucării pe dulap, și tot așa.

Se pare că nu îți pasă de jucăriile tale, nu poți avea grijă de ele. Dacă nu poți arăta că îți pasă de ele, eu nu pot să îți cumpăr alte jucării. Până nu îmi demonstrezi că poți avea grijă de jucării și poți să le strângi, eu nu voi înțelege nevoia de a avea/cumpăra alte jucării. Tonul este ferm și fair, corect.

Creștem gradual, scopul este să nu ne enervăm! Pfuuuu, e greu! Exersarea tehnicii e mama învățăturii și pentru noi.

Situație: Copilul de 8-9 ani merge cu bicicleta pe șosea, deși știe că poate doar pe trotuar. Ce facem?

• dacă e prima abatere, nu disciplinez din prima, mai întâi îl învăț consecința.

Știu că te-a luat valul, vreau să știu că îți amintești regula. Apoi, dacă alegi să mergi pe șosea cu bicicleta din nou, înseamnă că alegi să nu te mai plimbi cu bicicleta o oră. O vom pune în garaj, asta îți dorești?

Comportamentul se repetă.

Se pare că nu poți merge responsabil cu bicicleta. Dacă alegi să mergi pe șosea, alegi să fii lovit de un șofer neatent, ești sigur că asta îți dorești? Astea sunt variantele la Dacă te prinde poliția, iei amendă, dacă te prind că mergi pe șosea, îți iau bicicleta – deoarece te prinde poliția sau îți iau bicicleta nu sunt despre responsabilitatea comportamentului, asumarea consecințelor.

Mecanismele din spatele disciplinei sunt despre viața lor, despre consecințe logice, corecte care conduc spre învățare, nu către suferință. Disciplina nu înseamnă suferință, ci învățare.

Cam asta a rezumat ca învățăminte soțul meu, de la ultima ediție de pe 2019 a Modern Dad’s Challenges, ediția a 16-a. Stați cu ochii pe echipa Modern Dads, aici aveți pagina de Fb –https://www.facebook.com/ModernDadsChallenges/, site-ul aici – https://www.moderndads.ro/, iar dacă vreți să fiți la curent cu următoarea ediție nu uitați să vă înscrieți la newsletterul lor.

Greu de asimilat, greu de aplicat, dar dacă îți imaginezi adultul care va deveni copilul tău, cu valori bine definite, disciplinat în propria viață, atunci chiar dacă e greu, merită. Avem de lucrat cu noi, ca părinți, ca să putem lucra cu copiii noștri. Succes, nouă!

Eu am identificat toate nadele pe care mi le servește fiică-mea și de la partea cu …să nu mă enervez, mamăăăă ce greu e! Dar vreau pentru ea, ca adult, deși, vom avea păreri diferite despre lucruri, că deh, suntem generații diferite, să trăiască asumat.

Articole pe teme de interes pentru noi, părinții – iată aici în secțiunea – Informații specialiști, jocuri și proiecte pentru dezvoltarea diverselor abilități la copii – găsiți la secțiunea Jocuri și joacă pentru inspirație.

Spor la părințeală!