Scrieri vechi, de aproape un deceniu, fragmente. Loli a fost așa de impresionată că a rupt una din pagini. A se vedea mai jos. 🙂
Anii trec așa greu atunci când ai 13 ani, însă după alți doi trec de parcă ar fi zile. Așa de mult mi-am dorit să cresc, mi s-a îndeplinit dorința, evident. Singura dorință pe care o realizezi (mental, fizic) pe deplin.
Mi-am dorit așa de tare să fiu mare, să decid pentru mine, să nu depind de cineva, nimeni să nu-mi impună vreo părere că acum mă întreb: Oare de ce credeam eu atunci că va fi simplu și că am să dețin puterea supremă? Naivitate, nu glumă. Credeam că am să răstorn munții, că am să schimb lumea, m-am schimbat eu, de fapt. Cu fiecare situație, eveniment, întâmplare am ajuns alta. Am puterea de a decide exact ce am nevoie, nu mai sunt, întotdeauna, așa de sigură ca atunci când îmi doream să ajung mare. Credeam că totul va ieși perfect, fără să mă răzgândesc și să privesc lucrurile din atâtea unghiuri. Cu toții știm că dezbătutul continuu pe toate fețele a unui lucru, a unei situații, poate conduce, în final, la decizia nepotrivită. Contează și primul impuls, uneori.
****
Cred că viața ar trebui să meargă invers, să ne naștem bătrâni și să întinerim. Suntem mult mai tranșanți când suntem tineri, necopți. Nu exista gri, doar negru și alb. Ori e una, ori e alta.
Iubeam din toată inima și țineam supărarea ca pe o rană ce nu o putea vindeca nimic, fără durere, sau profunzimi, nici nu voiam. Mă ajuta să nu greșesc a doua oară. Ce greșeli? Să fim serioși…
****
Și pe măsură ce creșteam… nu am mai fost așa categorică. Nu mergea ba albă, ba neagră. Se ițeau nuanțele.
Am suferit ca de boală atunci când prietena mea cea mai bună m-a uitat. Ceva nesemnificativ, și nu fusese cu intenție, cum bineînțeles am gândit eu. Și mi-am revenit cu greu, orgolioasă fiind, am stat cu inima julită, și abia după scrisorele, rugăminți, am cedat și m-am îmbunat. Am urcat înapoi pe piedestal, cu așa fericire și frică, totodată, că am să cad din nou. Acum îmi dau seama ce amuzantă, copilărească era situația, recunosc că și acum simt cu câtă putere m-am supărat, cât de îmbufnată am stat, că nu puteam nici măcar privi spre locul unde stătea, că lumea era goală, nimic nu îmi mai aparținea Exact cum fac bebelușii… orice au e al lor. Voiam să nu îmi pese, nu-mi ieșea deloc. Treaba cu meritatul nu o înțelegeam, cum lucrurile nu vin fără efort și pe nimic.
