Se combină cele două dar le-am pus separat pentru că așa încep. Zilele trecute se discuta, pe grupul celor care au terminat în același an cu mine liceul, despre reuniune. Și pornind de la reunine, m-am gândit la prietenii mei din copilarie, din fața blocului și de la școală. M-am gândit la cum am perceput fiecare om din viața mea atunci și acum.
Prietenii, copiii cu care mi-am petrecut timpul acum 20-30 de ani, o parte au rămas cu mine, au crescut lângă mine și am păstrat legătura, viața noastră s-a intersectat ca traseu educațional sau cerc de prieteni vechi și noi, încă ne adunăm la un loc cu diverse ocazii. Cealaltă parte nu îi mai știu. Sunt pierduți pentru totdeauna. S-au mutat, nu mai țin minte cum îi cheama, unii au murit, alții sunt așa de diferiți față de acum 20 de ani că nu regăsești nimic familiar la ei, ca și cum nu i-ai cunoscut niciodată. Timpul ne-a cernut tare și indiferent că îi mai știi sau i-ai pierdut, într-o prietenie ar trebui să intri cu încredere și pe parcurs să o dezvolți și să dureze.
credit photo: unsplash.com
De unde vine încrederea? De acasă.
Noi, părinții, avem un rol important în modul în care vor evolua relațiile de prietenie ale copiilor. Felul în care ne iubim copiii îi definesc în relațiile lor cu ceilalți copii. Și felul în care transmitem empatie, cum ne gestionăm toleranțele legate de rasă, sex, etnie, dizabilitate etc – tot în relațiile lor se vor regăsi. Felul în care noi privim lumea înconjurătoare, felul în care tratăm relațiile cu cei apropiați și mai puțin apropiați se vor reflecta în modul cum percep ei oamenii. Avem prejudecăți, copilul le va prelua. Nu ne respectăm cu adevărat pe noi și pe prieteni, exact așa vor porni și ei.
Se schimbă multe cu vârsta, pe măsură ce cresc, copiii se desprind din modelul părinților sau nu, sau e un talmeș – balmeș care îi face să aibă și sănătate și boală în relațiile lor.
De când sunt părinte, nu spun că m-am deșteptat dintr-o dată, am simțit, uitându-mă în oamenii de lângă mine, fiecare eroare de conectare și de relaționare.
Eu am fost și n-am fost copilul încrezător, aveam temeri legate de acceptare și căutam grupul unde eram în centrul atenției. De obicei prietenii soră-mii, mai mari. Acolo aveam locul meu, eram cea mică, cumva ocrotită. Asta nu însemna că nu îmi doream copiii de vârsta mea. Tânjeam după unii, mă uitam cu coada ochiului cum se joacă, voiam cu ei, dar nu știam cum să fac. Așteptam să fiu invitată și sufeream când nu o făceau. Asta era pentru mine pasul cel mai greu, să cer să fiu acceptată. Frica de a fi respins, de a nu fi îndeajuns de bun pentru jocul de orice fel, cu pietrele sau coarda, mi-a dat de furcă, greu am scăpat de teamă și când mă impingeam de spate singură, și reușeam să construiesc o mică legătură, parcă toată lumea era a mea. Și ce ușor părea pe lângă frica de început.
Sunt recunoscătoare fiecărui prieten de atunci, chiar dacă acum nu îl am alături, pentru încredere, pentru că a întins primul mâna, pentru că m-a chemat la joacă.
Între 0-3 ani jocul copiilor este cu părinții, mai puțin cu alți copii. Abia după 3 ani începe adevărata socializare, jocul pe roluri între ei, împărțitul jucăriilor și conversațiile de joacă. Rolul nostru nu începe atunci, ci de când sunt bebeluși. Încrederea, siguranța, dragostea și tot ce vine cu ea – suferința, dezamăgire, împlinirea – din primii ani de viață își alege pattern-urile. Alegerile în dragoste reflectă în mare parte iubirea ce au trăit-o.
Șiii, aici voiam să ajung, până la urmă, indiferent de modelul primit, mulți dintre noi găsesc drumul în prietenie și dragoste, corectează pe parcurs acolo unde nu au știut bine. Nu e un drum lin, e plin de lecții și de oameni, e un drum către noi și prin noi către cei pe care alegem să îi iubim.
ps. love you all!
eu nu stiu daca ai nostri copii vor mai lega prietenii pe viață așa cum legam noi. nu stiu de ce simt ca acum legaturile dintre ei nu se mai formeaza atat de puternic, parca isi petrec preamult timp in picioarele noastre, protejati de noi dar de fapt izolati, cu ochii in ecrane si preocupari individuale. noi aveam alte deschideri spre prietenie si acele experiente ne au ajutat sa ne formam chiar daca au lasat si urme adanci nu tocmai bune. dar tin minte ca niciodata nu interveneau parintii sa ne spuna cum sa ne jucam, ierarhiile se stabileau intre noi. unii erau lideri inascuti, altii erau mai slabi si se lasau manipulati desi sufereau, copilaria era cruda, era o lupta dar era adaptarea fireasca a puiului la lume. acum simt ca intervenim prea mult, ii coordonam prea mult si nu stiu daca le va intari cu adevarat increderea in ei cum ne place noua sa ne spunem. vom veddea peste ani…
Pfuu, ce bine ai spus. Eram singuri in fata blocului, acolo ne rezolvam divergentele, fara mama sau tata. Timpurile sunt diferite, este adevarat. Si eu simt ca suntem prea bagati acolo intre ei, gata sa impartim ce e de impartit, in loc sa ii lasam sa se descurce.