Las teoria, care m-a umplut de când am născut, am să practic doar ceea ce simt

Nu ştiu cu cine seamănă exact, nu e buclată, nu are șatenul lui taică-său, e ochioasă dar nu aduce cu ochii unuia dintre noi, are gurița aşa parcă desenată, are strâmbăturile ei de te apucă râsul. E fetița mea, pe care nu mi-am imaginat-o nicicum. Şi e frumoasă, şi nu mă minunez- uite ce am făcut-, ci îmi întărește gândul că aşa va fi întotdeauna. Frumoasă şi a mea.

Fiecare pui este frumos pentru mama lui, ştiu, e foarte adevărat, nimic nu ar fi făcut-o altfel în ochii mei. Am făcut-o cum s-a priceput corpul meu mai bine, nu aveam cum să controlez asta în totalitate deoarece sunt chestiuni de genetică. Și-a ieşit bine!

Viața la început e ca la loterie, norocul şi șansa sunt egale până la extragere. Aşa şi cu celula de la care a pornit. Norocul – să fie la momentul potrivit şi șansa – de a ajunge la termen viu şi sănătos. Nu ştiu cum să apreciez, pe cine să apreciez pentru loteria mea, din care a ieșit Loli câștigătoare.

Știu doar că eu am fost norocoasă cu ea. Cu toate momentele rele şi în care aș fi dat ceasul şi universul peste cap şi adunat clipa aia groaznică ca să o nimicesc. Nu ştiu cum va fi viitorul, ştiu că nimeni nu îmi garantează dacă norocul se va termina sau nu. Nici nu îmi pasă. Acum sunt clipele mele, ale ei şi pe astea vreau să le trăim din plin. Nu ca la carte, nu ca în filme ci aşa cum ne pricepem. Să le simt şi eu şi ea, să le facem nu magice, mirifice sau altceva, doar ale noastre.

Nu le am cu dulcegăriile, cu alintatul gen nu pot să stau o clipă fără copil, mi-e dor de mor de parfumul părului lui, nu vreau să le mai am nici cu autoînvinovățirea – să nu îl traumatizez, să nu îl stric pentru că el a venit perfect pe lume.

Copilul simte iubirea şi fără să mă dezintegrez de dragul lui, chiar şi atunci când situația necesită fermitate (fără palme și cuvinte ca palma). Şi ştie, n-ai trebuință de vreo diplomă pentru asta, nu cu atâtea cuvinte câte cred eu că are nevoie, că trăiesc toată dragostea pentru el.

Ştii de ce spun asta? La Loli am stat la pândă, precum vânătorul, pentru fiecare achiziție (milestone) pe care a atins-o, fiecare lucru făcut conștient şi ştiu că, atunci când eu am transmis cu sau fără cuvinte, ea a reprodus exact cum a simțit. Am fost nervoasă, ea a făcut conștient şi instinctiv lucruri care, evident, mi-au agravat starea de nervozitate.  Q.E.D. da, copilul ştie, a trăit exact cum am făcut eu: cu agitație, cu haos de moment. Trăiește şi învață de la tine şi tu ții cârma.

Bun, dacă azi nu am ghidat bine, mâine sigur pot face asta. Nu am starea potrivită tot timpul, nu pretind că sunt bună la reacții, dar nu vreau să trăiesc cu ideea că ceea ce fac îi poate dăuna pe viață. Că o greșesc pentru totdeauna. Nu am cum atât cât ne simțim şi ne întoarcem acolo unde nu facem asta.

Am aşa o presiune când ea face ceva şi e deranjant şi e neînduplecată de îți vine să o înghiți. Şi atunci iar imi pun problema unde am greşit? De ce? E simplu: Pentru că nu ne-am simțit, da. Adică  ea a simțit, eu am pierdut legătura şi am căutat răspuns unde nu e.

Unde voiam să ajung? La nevoia de a vedea copilul şi simți, de a-l lăsa să vadă, oricând, toane, mai puține toane, lacrimi, râs şi să mă învețe, cum îl învăț şi eu. Să le experimenteze, interiorizeze, dezvețe. Toate astea fără vină, fără gândul că eu îl pot strica.

Aşa voi face. Las teoria, care m-a umplut de când am născut, am să practic doar instinctul, ăla bun, de dragoste, ceea ce simt.