Ăia 40, copți frumos în cuptor. Doar nu aveam de spus vreo pildă din Biblie. De când am plecat de acasă nu prea îmi amintesc sărbătorile din calendar și mama se încruntă de fiecare dată. Cu toate acestea, nu am uitat de sfinţi.
Prima mea întâlnire cu mucenicii de pe-aici a fost dezastruoasă. Zeama lungă de nişte paste în formă de opt. Doamne, Doamne! Acuma poate nu am mâncat făcuţi de cine trebuie. Sun pe mama: Auzi, tu ştii sfinţii care se fac aici? Râde de mine, mă trimite la patiserie şi îmi zice: vezi că fac şi modelul moldovenesc. Bun, mi-a venit inima la loc. Şi mi-am promis: lasă că îmi suflec eu mânecile şi fac la anul o tavă plină. Zis şi făcut. Pun şi poză pe FB. Moda asta nouă de lăudăroșenie on-line. Notez acolo la post: mucenici ca la mama acasă!
Na’ ghici acu’ comentarii?
– Eşti la Roman?
– Ai venit acasă?
Adică nu m-a crezut nimeni. Nu mai zic nimic, murmur pentru mine printre altele: am pus şi eu mâna pe cratiţă şi făină la viaţa mea, da? Hmmm!!
Următorul an: fac altă tavă, mă abţin să înştiinţez FB-ul şi duc la serviciu. Colegele mele nu mănâncă. Ca să vezi, lasă că mă umflu eu, doar au ieșit extraordinari.
Anul ăsta: fac sfinţi pentru Loli. Iaca mucenic, mai jos.
A lins un pic dintr-unul de curiozitate. Asistent de mare ajutor a fost tata, cu un ochi pe cameră (Loli m-a lăsat baltă pentru nani). Foarte mulțumit de rezultat. Ca să nu mai zic că sfinții ca sfinții, falafelul de casă l-a dat gata. :)))) Masterșefa scrie pe mine! Păzea!
Seria poveștilor din bucătărie este aici, dacă vrei să vezi ce altceva am gătit.
