Am fost la restaurant. Noi trei. Am fost într-o seară de sâmbătă, la noi în cartier. După o dimineață deloc frumoasă, Loli are perioade de apetit și non apetit și după o zi în care nici joaca, nici gâdilici, nici rugămințile noastre nu au facut-o să mănânce ceva, am ieșit în oraș. Voiam să facem ceva ca sa ieșim din starea de letargie și neîmplinire a unei zile frumoase din punct de vedere meteo, dar cumva tristă. După o mică plimbare cu mașina, 2-3 covrigei și o expandată cu sirop de fructe, ceva shopping, eram deja in a better move.
Intreb mândra: Loli, mâncăm în oraș, miam-miam așa cum făceam în vacanță? A răspuns entuziasmată și ca să ne convingem că sigur vrea, zic după: Loli, ce-ar fi sa mergem acasă, fierbem paste din alea bune, suflăm fu-fu ca să se răcească și păpăm. Neooo și nuoo (are două variante:) și arată înspre parc. Bun, mergem la restaurant!
Am fost la Casa Diham. Loli este fan al fântânilor cu rațe din piatră și pietricele, de acolo. Nu am stat prin apropierea lor, deoarece era aglomerat, rezervată toată zona, unde am stat altă dată, fix lângă fântâna. Drept urmare până a venit comanda și după, l-a plimbat pe Iulian de muuulte ori – la fântâna și locul de joacă. Ar fi vrut și la locul de joacă, numai că era plin și limita de vârstă 3 ani.
Eu, am stat la masă și, am avut parte de conversația a 4 (cum să le zic- doamne, femei, tipe – habar n-am!) persoane de gen feminin trecute de a doua vârstă. În zarva de acolo, pe ele le auzeai perfect. Dau ochii peste cap, acum.
Multă bârfă – taca-taca, vorbea cea mai tânără, deja transpirată de la patosul cuvintelor pe banda rulantă. Respira printre ele, totuși, că trăgea și din tigara. Multitasking, nu alta. Știi…când auzi conversații de la masa alaturată și te prăpădești și tu de râs. Acum nu era cazul!!!
Bârfeau colege, pe fostul soț și amica lui. Cum i-a zis asta și asta și cum le-a zis-o ea cu vârf și îndesat, duhnea aerul a frustrare.
Sper ca nicio cunoscută de-a mea, chiar eu, să mă aflu în postura lor vreodată, oricâtă frustrare și nenoricre ar fi în viața noastră, cel puțin nu pe tonul acela. Sper! Să nu trăim clipa (așa cum este – cu bune și rele), să ne îngropăm în aceleași jelanii ca pe vremea babelor pe marginea uliței la sfat, la radio șanț. Brrr, nuuu.
Erau bine damele mele, însă vorba lor era veche, vulgară și cu iz de condiție nefericită oricum ar fi fost viața dinainte de a o trăi. Și nu erau în floarea vârstei. Nu le judec, nu le cunosc, însă mi-a părut rău pentru ele.
Când a venit mâncarea ele erau în apogeul conversației, noi râdeam și Loli era o Minnie mega simpatică. A mâncat cât o vrabie, da așa i-a plăcut la restaurant.
Concluzie: Tare bine este când ai din toate câte ceva, poate nimic din ceea ce au alții, cu toate astea îndeajuns cât să realizezi că supărările de moment, frustrările și nervozitățile spontane și adunate, nemulțumirile sunt greu de cărat și îndurat. Și cum, întotdeauna, se luminează lucrurile cu un gram de pozitivism.
