Îmi place de fiica mea. Bine, e a mea. Nu se putea altfel. Mărunta mea de 7 kg chiar dacă nu pare, crește. În fiecare zi. Și are ceva de zis( nu chiar cu cuvinte) în fiecare secundă.
Insistă când nu se poate cum vrea ea, indiferent de situație. Este neînduplecată oricât aș da din gură cu explicația și cu tehnica de cooperare. Și o las dacă vrea să sară, și, dacă poate păți ceva sunt gata să o prind. Nu facem scheme periculoase, însă dacă ține neapărat să închidă dulapul plin, îndesat cu mâna ei, cu ceva care oricând îi poate cădea peste nas, o las. Să înțeleagă mai bine partea cu volumele, cantități. Sunt acolo, supervizez.
Îmi place când îmi dă dreptate, ca apoi să își dea ei dreptatea. Știe de nu, știe care este diferența între da și nu. Are toată informația atunci când le folosim. Când face vreo acțiune care primește semnal de nu (nu neapărat folosit cuvântul) spune nu, nu, apoi face întocmai, apoi mă cheamă să îmi arate și să îmi spună că nu e chiar ok, dar a făcut-o totuși. Nu avea farmec altminteri. Crește, nu?
Numără doar cum poftește, doar 1, 2, 3..10 este overrated, plus-minus infinit – oricum sunt relative, prin urmare număratul la ea este duoi și duoi (doi). A zis să îmi facă hatârul într-o zi, după ce am răgușit numărând, îi place să mă pună să fac asta, nicidecum să repete, să spună tei (trei). Ok, mama, e bine!
Când o apucă foamea (strigă miam-miam, de mă fac avion și încălzesc mâncarea, o suflu, o blagoslovesc în gând – ca să îi placă, pun între un fu-fu și alte 3 oale la fiert ca să am opțiuni) și o lasă în restul de secunde din minutul în care a decis că vrea să mănânce. Și scaunul sub fund o arde, lingura e nevrozată și ajunge pe sub masă…este determinată când vrea, am precizat?
Când găsește, desface, duce/aduce lucruri pe care nu i le-am prezentat până atunci și le știe rostul. Da, telepatic le-om fi discutat, mai știi.
Când existența oricărui lucru o deranjează și mă strigă necontenit să fac/desfac ceea ce pe ea o deranjează, orice ar fi, și cum, după elucidat/neelucidat motivul, un pic de gâdi- gâdi și alergat prin casă, nani în brațe mă face să mă simt deținătoarea leacului suprem, asta după ce mai aveam un pic și făceam tandem la tantrum.
Și cum știe ea de cum e să fii constrâns dar să nu fie tragedie când vine ora de masă. Mă înțelege, nu-i place, parcă ar vrea fără să vorbesc întruna despre cum este bine Loli asta și asta. Dar ajung și în punctul în care condiționez. Și nu vreau să mă simt vinovată. Loli are probleme de nutriție serioase. Așa că o lingură pentru tata, una pentru mama și uite așa pentru tot neamul. Zic și din astea – Ne uităm la tv sau la filmulețele alea cu tine, dacă mănânci. Avem și zile când totul e paradis, este mâncabil orice și eu doar observ cu bucurie cum mănâncă singură.
Îmi place când vorbește pe limba ei. Și dă din picior când îmi vede fața nelămurită. Și cum cu întrebări, cu aia-aia(este folosit pentru a numi orice), cu multă gestică ajungem la ceea ce voia. Și facem recapitulare, apoi, ca să ne înțelegem data următoare. Am ajuns să înțeleg repede, numai că s-a smecherit moața mică. Nu are răbdare, se așteaptă să fiu eu cea care ghicește instant ce dorește, fără cuvinte și întrebări. Latura asta cu răbdarea de la mine o are, de fapt,….nu o are.
Îmi place cum cu toată frustrarea (toleranță scăzută) își dorește, se luptă cu ideea. Mă lasă să o liniștesc, să vorbim și să revenim când suntem pregătite. Este greu, lucrez și eu la partea asta.
Imi place de fiica mea pentru că e a mea, o bucată din mine, si nu numai de asta. Dintr-un catralion de muuuulte motive. Puteam să o găsesc la ușă, lăsată de cineva, și tot o iubeam, tot a mea ar fi fost pe vecie.
2 comentarii