Îmi amintesc cu plăcere de poveștile ascultate la radio când eram mică. Da, fac parte din generația care asculta mult radio, povestiri pentru copii la radio,  discuri, care a învârtit, mai târziu, cu creionul la casete, cu mult stoicism, să ajungă la melodia preferată. În bucătăria noastră de acasă, din acelea pe lung, aveam la perete o canapea micuță, și, acolo cocoțată între perne, așteptam gongul care preceda povestea de seară, de la radio.

Când Bianca mi-a spus de poveștile de la Radio Vocea Speranței, m-am teleportat în copilărie pe loc. Singura diferență acum este că poveștile pentru cei ce se simt copii pot fi ascultate și dimineața și seara.

Bianca Timșa Stoicescu și Beatrice Lospa sunt doamnele minunate care dau viață unor personaje simpatice pentru oricine, la Radio Vocea Speranței.

Am întrebat-o pe Bianca, cum a început totul, care este povestea din spatele poveștilor.

Povestiri pentru copii

Povestea poveștilor mele – unele dintre ele foarte amuzante – începe în cel mai trist mod: când eu eram copil nu se găseau cărți. Vânzătoarele le dădeau pe sub mână, celor care aveau bani mai mulți sau celor care le dădeau altceva la schimb. Tot ceea ce găseam eu să citesc prin biblioteca părinților se reducea la romane polițiste, istorice și colecția de Magazin istoric. Pe cele polițiste le-am citit, chiar dacă eram prin clasa a doua, pe celelalte nu, pentru că, până pe la 20 de ani, nu prea am înțeles de ce ar trebui ca eu, cea de azi, să știu ce s-a întâmplat cu ei, cei de ieri. Citind cărți polițiste inclusiv de la bibliotecă – nu, nici acolo nu se găseau cărți pentru copii! – a început să-mi placă domeniul și eram mai degrabă înclinată să inventez tot felul de scenarii în care erau cazuri dificile, printre care și, evident, sfârșitul lumii.

Ei, dar după ce m-au prins pe mine ai mei că, în loc să învăț la fizică și chimie, scriu povești macabre, după ce m-au articulat și s-au asigurat că nu o voi mai face niciodată, am renunțat la scris și mi-au mai trebuit vreo 10 ani ca să mă apuc iar de el. Evident, scriam lucruri serioase, pentru una dintre rubricile pe care le aveam la Radio.  Nimic polițist, nimic amuzant. Cultural și spiritual.

Cred că toți ajungem, la un moment dat, să inventăm povești copiilor, fie pentru că nu am avut parte de povești în copilărie, fie pentru că vrem să abordăm altfel dragostea pentru povești. Biblioteca mea de cărți cu povești, apoi romane, nu era la biblioteca orașului, ci la etajul 2, la mine în bloc. Prietena mea avea cele mai frumoase cărți cu povești și știu că și în liceu am citit povești de la ea, studiam intens paginile cu grafică deosebită. Îmi plăceau cărțile mari cartonate cu desene în acuarelă sau în creion. Poveștile rusești și cele japoneze aveau desene deosebite. Mi se întâmplă și acum să cumpăr o carte de povești pentru felul cum e desenată. Adevărul este că, de multe ori, desenul te aduce în poveste și dacă textul nu te prinde, sigur o grafică minunată te poate readuce la esența poveștii. Sau povestea nu are nevoie de nimic, doar de vocea ta când o citești fie tare, fie doar pentru tine.

Ce faci când devii mamă și nu ai citit în viața ta o poveste? (Cred că 1001 de nopți nu se pun la capitolul poveste, ci la cel polițist, zic eu, așa, clipind din ochi!)

Îi inventam copilului meu povești, pentru că pe acea vreme nu exista încă o astfel de piață de carte ca astăzi; dar el îmi cerea din două în două seri să-i spun povestea cu X sau cu Y, iar eu eram ca în fața unor mirodenii arabe despre care n-am auzit niciodată: Bine, riposta el, dar tu mi-ai spus povestea aia…

Mi-era ușor să-l fac să o uite, pur și simplu pentru că-l luam cu o altă poveste, la fel de miraculoasă și la fel de ușor de uitat – pentru mine! Nu, nu am scris nicio poveste dintre cele pe care i le-am povestit lui, aș fi avut acum un tezaur.

Povești sănătoase

Întotdeaun m-am întrebat care este secretul unei povești. Ca să apară, să vină sub penița celui care o scrie și să fie precum răsuflarea – necesară, să aibă tâlc, să fie pentru toată lumea. Se pare că timpul unei povești poate fi neașteptat, dintr-o nevoie, din dorința de a ajuta pe cineva, de a transmite ceva în mod inedit, diferit față de cum ești obișnuit.

De scris povești m-am apucat într-un mod complet neașteptat, când Beatrice – cea alături de care spun poveștile la Radio Vocea Speranței – a zis că nu mai găsește povești sănătoase pe care să le spună copiilor. Cine vrea să le spună cu zmei, să o facă, dar ea dorea ceva inteligent, ceva care să-i ajute în viață. S-a discutat în departament, s-a decis ca eu să le scriu și să le interpretăm împreună.

Plăcerea de a povesti

Cred că nu poți spune o poveste dacă nu ai păstrat o bucățică din copilul din trecut. Poveștile se spun, scriu din suflet, indiferent de vârstă, de mesaj, și capacitatea asta de a te transpune într-un personaj de poveste este o calitate rară. Nu toți suntem povestitori înnăscuți, nu e nimic dacă nu poți spune o poveste, e bine că cineva poate și pentru tine. Felul cum un om dă viață unui context simplu, banal ține de magie. Apreciez pe cei care pot face asta.

E greu să interpretezi povești lângă Beatrice, care are un talent pe care nici actrițele mari nu-l posedă. Dar mă consolam cu ideea că așa e și-n viață – un copil e mai simpatic, altul are o doză mai de nesuferit, așa că inventam personajul bun și personajul rău, ceea ce a început să placă, apoi am devenit mama personajului – bun sau rău! – după care am fost animăluțe… Și tot așa, până când am trecut prin toate ipostazele posibile.

La înregistrări este incredibil de distractiv. Când scriu, am în minte intonația lui Beatrice. Lucrul acesta mă inspiră. Problema este că, de regulă, intonația ei este și mai sugestivă și nu mă pot abține, râd, iar când mă liniștesc și încercăm să reluăm, o apucă pe ea râsul de râsul meu. Acesta este un tip de pauză pe care-l facem. Cel de-al doilea este cel dat de faptul că au și corzile vocale nevoie de odihnă, după ce le folosim pe post de gâscă, marmotă sau urs… Sperăm să ne țină cât mai mult gâtul, să face față la toate poveștile pe care le mai am de scris.

Poveștile sunt tare simpatice, nu durează mult, au acțiune antrenantă și vocile sunt extrem de haioase. Am ascultat cu Loli și ne-a plăcut mult. Fiecare poveste are o parte de început, când se cere povestea, se anunță despre ce e vorba – foarte frumos conceput – pentru captarea atenției auditoriului. Unele povești te pun în așteptare, te lasă să te gândești oare… cum va continua?

Vă invit să intrați la secțiunea cu povestiri, să ascultați cu cei mici, sau să ascultați doar voi, pentru voi. Copii vom fi întotdeauna, setea pentru povești să știți că nu se duce niciodată. Avem nevoie de fantezie, de a spune lucurile diferit, amuzant, cu un alt tonus. De fapt, avem nevoie de reîntoarcere acolo unde eram neatinși de responsabilitățile vieții, eram la început.

Iată și cum iau naștere poveștile, atmosfera de la înregistrări. Cred ca nu e nicioadată târziu să te joci, să joci, să faci ceva ce îți face plăcere.

 

Spor la ascultat povești!