0

Vorbe pe care nu vreau să le aud

Știi vorba a pune sare pe rană. Da, câteodată poți trece cu vederea, alteori rămâi uluit cum de auzi așa ceva. Sunt momente când sunt mega sensibilă (sunt om, am zile și zile, da!) și pe lângă toate ale mele, cineva își propune din două vorbe să îmi adune și pe toate cele nerezolvate ale lui. Și e cam împovărător.

Știu că nu e nimeni obligat să se pună în papucii mei și să mă înțeleagă, să spună cuvintele care trebuie sau să îmi spună orice numai să nu mă întrebe exact ceea ce eu nu aș face (de obicei, că am și eu scăpări).
Am impresia, sper că e doar în mintea mea, că a devenit un fel de trend în a mă interesa ce faci, cu toate că de fapt nu mă interesează, însă îmi hrănește nevoia de a ști că viața nu e roz pentru tine, pentru nimeni. Și scurm acolo unde știu că doare.

Cum poți să nu realizezi că cea mai bună întrebare nu e cea care îți vine ție pe limbă, sau care poate te macină pe tine din milă sau din orice alt sentiment, sau la care știi că și eu vreau răspuns pozitiv?

Cum poți să fii lipsit de empatie, bun simț când spui: Ai rezolvat problema? Când știi că e vorba de ceva necunoscut. Eu accept lucrul ăsta zi de zi, lupt cu el, îmi umple și golește mintea și bolborosesc în gând și tare universul și totodată mă simt plină de noroc pentru ce am. Și n-am nevoie nici de falsă empatie, nici de înțelegerea ta. Dacă ai fi interesat să știi ce fac, ce facem, ai avea o altă abordare.
Cum să faci asta? Dacă chiar vrei să știi, atunci trage aer în piept și întreabă-mă: Cum de îi faci codițele alea așa simpatice?

Când îți vine pe limbă să tragi concluzii cu privire la ceea ce fac și cum ar trebui să fac, la fel, trage aer în piept, și taci! Nu e cu supărare. Prefer să nu spui nimic, să nu te intereseze, să vorbim despre lună și stele, să observi și să gândești ce vrei. Nu țin neapărat să știu pentru că nu dau doi bani. Mă deranjează, de fapt, să îmi arăți minciuna și prefăcătoria.

Când știi că vorbele rostite sunt puține sau multe dar nu pentru urechile tale, nu întreba: Vorbește? Câte cuvinte știe? Ce te macină? Vrei să te conversezi, cu un mic om, despre astronomie și nu crezi că vei avea feedback. Frumos ar fi așa: Pune-te pe joacă, uita-te mai bine în tine și amintește-ți un joc pe care nu l-ai jucat de ani.

Știi că ne hrănim sufletul și mintea, corpul cu cât putem, cu trei fire azi, cu alte două mâine și ne bucurăm pentru fiecare dumicat. Mai mănâncă? Ce faci frate? Altceva nu poți spune, ca să nu mă leg de construcția gramaticală. Încearcă: Abia aștept să o revăd. Cred că e altfel  față de acum câteva luni bune de când nu ne-am văzut.

People, totul este despre nuanța. E ca pe șevalet. Tabloul e viu, în sensul artistic, dacă te folosești de întreg potențialul unei culori. Nu o arunci acolo direct din tub, prelucrează, îndulcește sau combină cu ceva. Sau taci. Silence is gold, totodată rămânem prieteni.

ps. Și eu spun lucruri pe care le regret. Nu îmi dau seama pe moment. Cred că toate pe care le aud (cum sunt cele de la sus) nu vin neapărat din rea intenție. Am folosit tonul tăios ca să accentuez ideea de bază -de a vedea dincolo de ceea ce vezi la o primă ocheadă, de a cântări lucrurile și schimba ceva în atitudine/comportament. Și pe mine mă macină că mi-am dezlegat limba când nu trebuia. Aș vrea să sterg cu buretele, cum nu se poate, așa că o iau ca pe o lecție pentru data viitoare. Și recunosc, apoi îmi cer iertare. Contează, să știi.

0

Sănătos și junk în aceeași farfurie

Mâncatul la extreme, adică sănătos și junk în același timp. Well, mai fac și din astea!

Să vedem:

Dacă o întrebi pe mama soacră îți va spune că  exagerez cu anumite lucruri.
Dacă întrebi prietenii îți vor spune că nu mănânc multe și că la mine în casă totul este sub control. Sau cum spune tata – ne hrănim științific. Doar ne-a trainuit bine soră-mea doctoreasă.
Ei bine, așa era acum ceva vreme, în urmă. Eram mult mai atentă la aportul nutrițional, cantități, calorii.

Recunosc, acum, sunt la extreme. Nu mă plâng, nu-mi caut scuze, nu mă justific și nici nu am nevoie de înțelegere sau judecată. Sunt împăcată cu ideea că acum este perioada în care atenția mea se concentrează spre a hrăni “științific” copilul cu alergii alimentare. Și, pentru că, uneori sunt copleșită de câte am în viața mea (bune, rele), îmi ofer confortul unor mâncăruri care nu trec la categoria mega sănătoase. Știu că soluția la stres, temeri nu stă în mâncare, cunosc și consecințele îngurgitatului de chestii dezechilibrate caloric. Da, am asta doar ca variantă extremă, în josul listei de multe lucruri, treburi – care să mă repună, recompună la loc, să zicem, pe lângă un somn bun, un rendez-vous cu soțul mai chinchi, un film funny, un chic-lit sau mai știu eu ce…care îmi scapă acum pentru exemplificare.

Admit că am latura asta junkcoholică. Cred că o țin sub control. Îmi doresc să renunț curând la ea, încă o țin ca my thing când nu am puterea să îmi găsesc altceva comforting de făcut.

Nu-mi plac nici kilogramele mele în plus, îmi vine să arunc dulapul uneori, și iar las punga cu haine, care nu îmi vin bine, lângă ghenă. Apoi îmi întind părul cu peria, îmi pun zâmbetul pe buze, albesc mândra cu pupici și îmi compun planul ca să gestionez mai bine momentul când îmi vine să rad mâncare de orice fel. Trebuie să îmi iasă la un moment dat!