2

“Fiecare dintre noi este o poveste. Povestea începe din copilărie”

Am fost la atelierul Oanei Moraru. Şi a fost intens, greu, cu multe conflicte interne rezolvate şi lucruri confirmate.

Bun, mi-am notat lucrurile cu care am rezonat mult. Le las și pentru tine aici, sper să îți fie de folos.

Am primit modele de activități, am pus întrebări, am ascultat întrebările altor părinți şi am primit răspuns şi pentru mine.

Fiecare dintre noi este o poveste. Povestea începe din copilărie”

Eu am frica asta să nu fac copilului ce cred eu că m-a activat/ dezactivat şi dărâmat emoțional în copilărie. Îmi este teamă că în momentele cele mai grele cu fiica mea îi spun, îi explic într-un fel, sau fac lucuri, ce o afectează. Că ea este aşa cum cred eu şi de aceea fac tot ca să o ajut să se depășească.

  • De fapt, noi nu știm cine sunt copiii noștri, nu putem spune că acest copil al meu este într-un anume fel, pentru că el se află într-o continuă transformare, diviziune în primii ani de viață.
  • Dezvoltarea lor vine dintr-un flux de conflicte. Teama de a îi produce disconfort emoțional este prea mare ca să ne dăm seama că atunci când copilul dă de greu învață, se dezvoltă, nu își condiționează gândirea până la momentul de disconfort.
  • Până în 6 ani se definitivează gradul de absorbție a noului, capacitatea copilului de a asculta activ, rezistență la frustrare, abilitatea de a finaliza o lucrare. Frustrarea oprește învățarea. Am înțeles mai demult, de când a început copilul terapia şi a trebuit să antrenăm toleranță scăzută la frustrare.

Îi lăsăm să se plictisească? Da.

  • În așteptarea stimulilor externi, de la părinte, apare frustrarea, se lupta cu ea şi găsește apoi stimuli interni care îl ajută să depășească starea şi să facă ceva. Se joacă cu degetele, le studiază, le simte, pipăie, gustă, devine creativ şi le “numără“. Îți dai seama când e nevoie să intervii, când nu e vorba de plictis, ştii după primele zile cu copilul. No fear! Eu m-am panicat întotdeauna de la primul scâncet.
  • Nu se poate încheia la pantof, nu sări din prima în ajutor. Se enervează, nu-i convine la început, apoi încearcă. A depășit momentul de disconfort. Dacă părintele “mătură” fiecare obstacol, condiționându-i gândirea, copilul va rezista doar până la acel nivel de greu.
  • Toti ne naștem cu sentimentul că trebuie să umplem ceva în noi, că  trebuie să ne împlinim. Sarcina asta revine copilului. GREȘIT! Și de aceea când cineva ataca copilul, ne ataca pe noi.

Cum creștem copilul? 

  • Rezolvând paradigma eșecului cu care am crescut – nevoia de a umple lipsaanxietatea (durerea) – control (condiționarea, pedepsele). Creșterea  copilului nu este despre ce e de făcut, ci despre cine suntem. Nu despre cum ajustăm, corectam, îl facem mai bun. Este despre evoluție, a noastră, a lor definită drept autoreglare a impulsurilor, emoțiilor, atenției, acești 3 șefi ai corpului copilului care se obțin greu, se consolidează și se dezvoltă.
  • Din puterea părinților creste puterea copilului, emoțiile noastre se transmit, iar lipsa granițelor personale vor fi speculate de copii. Copilul citeşte instinctiv neliniștea, vinovăția, lipsa de atenție – arhivează momentul şi îl va folosi în relațiile lui cu ceilalți.
  • Nu vrei să fii întrerupt din discuția cu partenerul sau cu cine stai de vorba, menține granițele personale, lasă-l să aștepte, învăța-l răbdarea, ferm şi blând în același timp.
  • Părintele în relația cu copilul își rezolva şi sinele. Ca să ne creștem copiii sănătoși şi cu toți șefii pe post trebuie sa ne recuperăm sinele. Fiecare dintre noi avem tendința de a ne supraincărca, purtăm o povară emoționala (amprentă) pe care copilul o preia. Recuperarea sinelui nu e ușoară, prin reprocesarea momentelor care au devenit amprente ajungem să controlăm emoții, impulsurile, atenția.
  • Platforma educațională a părintelui trebuie bine stabilită, ce îi transmit este meseria mea de părinte. Am grijă să stabilesc granițele mele, nu să emit mesaje mixte. Integrez conflict, emoții, restricții, nu le îndulcesc (pentru că e mic şi va învață, filmul lui se deruleaza acum). Vectorul intenției (socializarea, dezvoltarea limbajului prin mersul la grădiniță) este planificat, cunoscut la minusuri şi plusuri şi dus acolo unde trebuie.

Cum oferim experiențe de învățare?

  • Îndulcit sau în travaliu? Transformarea, dezvoltarea copilului se întâmplă cu un pic de durere, nu tot ce e trist e rău, nu tot ce intră în conflict e rău.

  • Oferim experiențe de învătare cu integrarea conflictelor, restricțiilor, emoțiilor, cu încorporare de senzații.  Pe principiul lui totul se întâmpla acum. Pentru copil nu există ieri şi mâine. El are timpului lui, puterea lui, ritmul lui.
  • Ii oferi stimuli organizați pe simboluri, cu rimă, şi rol, repetitiv ce programează în interior, fixează ascultarea activă.
  • Poveștile operează cu simboluri mitice, unele sunt violente prin conținutul acțiunii. Nu ne temem de traumă, integrez contrariile bine-rău, îl ajut să înțeleagă puterea lucrurilor, a lui – dezvolt inteligență emoțională.
  • Poveștile cu cuvinte ritmate, repetitive ajută la fixarea de noțiuni, ajuta la conectarea neuronală-memorizarea.
  • Murdăria este ok, copii învață cu corpul, încorporează senzorial, își dezvolta harta mentală a simțurilor.
  • Jucăriile pot fi organizate pe tipologia jocului. Nu facem casa muzeu de jucării, le distribuie atenția, îngustează capacitatea de a finaliza un lucru. Dacă simțim nevoia de a cumpăra excesiv, musai să le rotim, organizăm în aşa fel încât copilul să lucreze cu ele cu intenția cunoscută (motriciale, culori, construcție).

Copiii pot fi raționali – analizează mult, fundamentali – agitați, lucrează doar pentru acum, nu dorm pentru că nu se mai pot juca, senzitivi – merg mult pe învățare tactilă, au intuiție bună, emotivi – nu blegi, contemplă apoi interacționează. Părintele şi un bun educator se va folosi de natura lui şi îi va oferi experiență de învățare centrată pe felul lui de fi. Ideile copiilor vin natural, nu din răutate, le place jocul de putere, este bun, la vârstele mici atenția negativă se identifică cu cea pozitivă, este atenție. Se reglează din educație şi nu din rușine.

  • Părintele şi educatorul reglează emoția în care este copilul fără prea mult rațional (explicații multe, logice nouă dar inutile), prin empatie, apelând la emoție.

  • Copiii aşa cum sunt (pe tipologiile de mai sus) pot fi implicați într-o activitate/acțiune, pot trece din party mode în working mode ( ex. îmbrăcatul) inventând o poveste care să facă declick-ul. Vorbesc cu mine, personalizez hainele, şi prin faptul că am început să vorbesc, să povestesc pe lângă subiect îl contrariez, îl fac să participe la poveste, o spunem împreună, ajungem la ușă îmbrăcați. Sunt copii care nu intră în acel joc, atunci fac altul. În poveste, joc nu îl includem pe NU (cu toate formele de negație vorbite, mimate pentru primii ani) folosim adresare pozitivă. (Nu arunca apa pe jos! vs Ești bun la aruncat apa, acum e vremea sa uscam locul. Îi dai cârpă. Taci din gura, shhhhh! vs Ești un bun ascultător, acum vorbesc eu sau acum vorbește tata.)
  • La 3-4 ani funcționează manipularea neurolingvistica (exemplele de mai sus).
  • Conectarea cu copilul este esențială, relația noastră funcționează când ne auzim, simțim. Cererile, cerințele noastre nu vor fi făcute din supunere ci din conectare și intimitate.
  • Copiii nu se nasc într-un contract, calitatea lui de om nu depinde de cât de multă mulțumire îți aduce. Nu este rău să îi scoatem din zona de confort, însă suntem atenți la veninul emoțional – sunt fericit pentru că da, sunt nefericit pentru că nu. Polaritatea de acest gen nu este ok, este ok să fim fermi, şi să înțeleagă că suntem fericiți când reușesc ceva, dar nu înseamnă că suntem nefericiți că nu a reuşit acel ceva.
  • Pot recompensa cu buline, cu bravo, cu minunat, am un repertoriu larg pentru validarea a ceea ce face şi care nu include validare gen – vai, ce isteț eşti. Va rămâne acolo unde e uşor, ca să primeasca recompensa de isteț. Recompensele nu merg pe termen lung, întăresc nevoia, însă nu angajez totul doar cu dependența de recompensă. Atunci când devine automatism-schimb din joc lingvistic. Folosesc limbajul de perseverență şi încordare, adică verbalizez acțiunea care mă nemulțumeste, frustrează sau care mi-a reuşit, astfel ca prin exemplul personal să ajut copilul să capete rezistență la frustrare.

A fi părinte este greu, uşor şi minunat în același timp. Sper ca ceea ce am rezumat aici să vă ajute, să fi răspuns la anumite întrebări şi să vă motiveze să participați la evenimentele Oanei, să vă inspire cu resurse aplicative pentru momentele de teamă, când butonul interior de părinte bun pare că este blocat.

Aspecte legate de adaptarea la grădiniță şi relația părinte-educator, rolul fiecăruia în procesul educativ sunt surprinse în mini-interviul cu Oana.

2

Dacă aș da timpul înapoi

Dacă aș da timpul înapoi, cu experiența de acum, aș face totul ca la carte. Tind să cred asta. Dar nu e o opțiune. Zilele trecute, stăteam pe bancă, așteptând să termine Loli de țopăit la țopăitoare. Și în fața băncii mele, pe o alta, o familie, doi părinți cu două fete. Mâncau copiii, fiecare copil fiind hrănit de unul dintre părinți. Cea mare o banană, cea mica dintr-un bol. Și nu puteam să îmi dezlipesc privirea de la ei. De la felul în care luau masa, fără agitație, deschideau gurile, mâncarea dispărea. Ce mă atrăgea la ei? Număr pe degete de câte ori mi-am imaginat secvența asta, dar nu a ieșit deloc. Asta era imaginea mea, dinainte să nasc. Va fi greu, dar relaxat pe alocuri. Vom ieși oricând, oriunde, nu tu probleme de alimentație, fără alergii, terapii etc. Praf și pulbere s-a ales de imaginea asta. Câteodată îmi doresc ca Loli să fie cel mai obișnuit copil, să doarmă, mănânce, să se joace, vorbească, să facă orice în cel mai comun mod posibil și eu să fiu mama mega comună. Și când mă uit la ea, nu o văd altfel decât e acum. Este ambițioasă, este copilul lui acum, pe loc, nu mai târziu, este surprinzătoare, face lucruri ciudate, funny, inteligente pentru vârsta ei, face și opusul celor dinainte și se amuză la fel. În clipele alea nu o doresc altfel. E a mea și e speciala așa cum este.

Aș schimba

Și dacă ar fi să schimb ceva din momentul în care am fost însărcinată, aș schimba emoții, sentimente, temeri. Însă înainte de toate vreau să retrăiesc și după naștere starea de dinainte de testul de sarcină. Eram veselă prin toți porii, asta îmi amintesc. Mă apucase așa o veselie, de parca fiecare cuvânt, lucru era amuzant, copilăresc. Nu era precum o stare de bine, molcomă..nuuu. Ca o stare de dinainte de beție, după primele guri, când nu ești amețit, ești în starea aceea în care totul este minunat.

Dacă aș retrăi totul

– aș lăsa la o parte toate grijile legate de cât de mică era. Aș înjura, în gând, poate chiar tare vorbele neonatologului, după ce a scos-o pe Loli- vai, ce mică e și nu mi le-aș imprima pe creier. M-aș răcori cu asta și aș uita de stresul de dinainte și după operație, doar a ieșit la lumină mândră mea minunată.
– aș transforma temerile legate de alăptat și colici, dezvoltare bebeluși în normaliate. Am avut atâtea frici legate de hrănirea corectă, atașare, face zgomote ciudate, respiră, nu respiră, sughite/ de ce sughite, plânge strident/ nu plânge, gângurește/ parcă chițăie. Și citeam cu disperare, mă uitam la video-uri, și mă înspăimântam și linișteam greu, singură sau cu Iulian.
– aș  încerca să nu țin pasul cu nimeni și nimic, să nu încerc să fac ceea ce mi-am propus întotdeauna. Lipsa de timp m-a îmbătrânit la început. Eram precum un produs expirat. Nu puteam face nimic bun până la capăt. Aș fi mai relaxată, ce dacă nu se întâmplau lucruri în timp util. Nu era nimic mai important ca liniștea copilului și a mea.
– aș fi mai puțin tolerantă cu cei care mi-au zis că totul e ok, copilul este vioi, e mai slab, așa e firea ei, să țin cu dinții de instinctul meu de mamă. Și uite așa am bătut pasul pe loc și am căutat soluții fix la oameni care nu au fost în stare să ne prescrie o analiză. Și nu sunt de acord cu oamenii isterici, care pun răul înainte, însă o doză de o astfel de isterie tare ne-ar fi ajutat. Nu doresc nimănui să nu găsească răspuns pentru problemele  de sănătate ale copilului, de creștere, și nu doresc nimănui să treacă prin toate sentimentele legate de oare puteam să încerc mai mult, de la început, oare trebuia să îmi dau seama de anumite lucruri, mai devreme. Poate și oare – sunt precum picătură chinezească, te aduc în pragul disperării, la mine, în pragul cel mai de jos al durerii.
– să nu fiu așa speriată de viitor, să fi avut mai mult tact în a face anumite lucruri și gestiona anumite evenimente. Îmi dau seama că spaima te împinge la a fi mai puțin rațional. Și mi-aș fi dorit să nu mă domine frica și stresul și să râd, în loc să plâng de furie. Nu am fost niciodată sperioasă, ba chiar în momentele mele rele, găseam ceva-ul care să mă monteze, să îmi recapăt încrederea și să mă scutur de frică ca de praf. Nu am regăsit starea asta des. Mi-am dorit, însă nu am putut.
– aș avea pe limbă toate cuvintele care mi-au lipsit când am avut parte de sfaturile alea clasice, pentru toți, chiar și pentru ai mei, care m-au oprit din drum să îmi spună una alta în ale creșterii copilului, purtatului în brațe, alintatului etc, practic nimic care să mă ajute fix cum aveam nevoie. Am avut astfel de cuvinte uneori, alteori nu. Nu că am fost luată prin surprindere, poate din cauză că nu sunt genul cu replica la purtător.
Am ajuns și la stadiul în care nu trebuie să retrăiesc clipe, am uitat multe din momentele grele pe care nu credeam că am să le depășesc, am ajuns la clipa pe care nu o deslușeam în viitor, am ajuns și la starea de liniște, odihnă. Am ajuns și la minutul în care trăim fiecare secundă. Trăiește clipa, parcă așa era. Facem asta, nu avem viața perfectă dar e bună, intensă, colorată, cu nervozități de moment, cu râs isteric și eliberator la final, cu lacrimi dureroase și din alea calde și fără durere, doar de fericire, cu de toate.

Aș face multe lucruri diferit…

Însă pe Loli aș face-o exact la fel. Nu are cum să fie altfel. Este exact cum trebuie, fiica mea Sofia-Lorena, așa-zisa Loli, pentru care aș da timpul înapoi, și pentru care nu aș face nimic diferit ca să fie altfel.

WP_20160817_11_13_18_Pro