Ieșirea din terapie – între bucurie și teamă

Când ai copilul integrat într-o formă de terapie cea mai mare frică a părintelui, pe lângă recuperare, este legată și de timp, de durată – oare va fi în terapie până când va fi adult? Dacă iese din terapie, cu tot cu munca depusă, oare va putea să se organizeze astfel încât să aibă o viață tipică, obișnuită, și va trăi conștient. De obicei, părintele este mult mai liniștit atunci când copilul lucrează în terapie. Știe că dacă nu reusește ceva cu copilul, va reuși în terapie, apoi și cu el.

Am lucrat acest articol cu Cristina, prietena și partenera de joacă a fetei mele. Eu și alți părinți ne confruntăm cu aceste temeri – Când renunțăm la terapie? Când vom ajunge doar la a urma un program de suport, o dată la câteva luni? Sau deloc? Când se poate lua decizia asta?

Ieșirea din terapie – momentul de încheiere a terapiei

Mi-ar plăcea să am răspuns pentru întrebarea – Care este momentul propice pentru încheierea terapiei pentru copilul cu nevoi speciale, a copilului care se confruntă pe moment cu o nevoie specifică? Adevărul este, că acest moment diferă de la copil la copil, în funcție de nevoile specifice, de cât de multă terapie a făcut, de cât de implicați au fost părinții în a continua munca din cabinet, de echipa pe care au format-o: părintele, terapeutul și psihiatrul. Aceste temeri apar în momentul în care părintele, tutorele este prezent, conștient, implicat în tot ce înseamnă pregătirea copilului pentru a face față provocărilor vieții.

Nimeni nu ne garantează că parcursul copilului, fie că vorbim de copilul tipic sau de cel atipic, va fi unul liniar. Nu avem siguranța clipei următoare. Tot ce putem face pentru ei este să le oferim șansa de a face lucruri specifice vârstei pe care o au, transmițându-le mesajul că sunt capabili să se descurce. Să fim conectați cu ei și cu nevoile lor, dar fără a uita de nevoile noastre. De multe ori apare, în special la mamele copiilor cu nevoi speciale, sentimentul de vinovăție și insuficiență.

Fiecare achiziție pe care copilul ajunge să o stăpânească bine este precum luna de pe cer. Indiferent de nevoia copilului și oricât te-ai pregăti pentru tot ce înseamnă lucrul acasă și în terapie, presiunea și stresul recuperării există. Uneori părinții au nevoie de consiliere astfel încât ambii, copilul și părintele, să poată lucra și evolua către optimul de recuperare pentru nevoia pe care lucrează.

Ieșirea din terapie – consiliere permanentă vs autonomie

Cum ar trebui consiliat părintele astfel încât să mentină rutina, programul și totodată să îi permită să se exerseze abilitățile însușite în urma orelor de terapie?

Dragi părinți, în primul rând, să realizați cât de multe lucruri faceți pentru minunile voastre. Tare mult mi-aș dori să vă puteți hrăni afectiv, să vă restructurați imaginea despre propria persoană, să vă întoarceți cu dragoste și înțelegere către dvs, să descoperiți resursele care v-au dat putere în momentele dificile.

Împreună (triunghiul terapeutic: copil – terapeut- părinte) lucrăm să le antrenăm copiilor curajul de a-și găsi locul în această lume, de a simți că ei contează și au rolul lor în familie, la grădiniță, la școală și în societate. Copilul nu ne aparține nouă, copilul își aparține sieși, noi îl însoțim pe drumul lui prin viață, iar cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru el este să-i fim model, să fim așa cum ne-am dori să fie el. De la un punct încolo alegerile îi apartin, chiar dacă sunt influențate de convingerile pe care și le-a format în stilul de viață în copilăria mică.

Revenind la decizia de a înceta terapia sau de a rări orele de terapie, este adevărat că în cazul dizabilităților intelectuale moderate sau a nevoilor speciale pentru care se obține un anume grad de autonomie care-i permite să se descurce fără ore de terapie consecutive, fără însotitor permanent, se continuă cu terapia? Care ar fi pașii de urmat?

Decizia privind momentul finalizării terapiei nu este ușor de luat, mai ales atunci când vorbim de un copil care are nevoie de consiliere de lungă durată. În aceste cazuri, este important să se realizeze o evaluare la perioade regulate de timp, pentru a restabili noi obiective spre bunul mers al terapiei. Așa cum bine știm, pe parcursul terapiei copiii cu nevoi speciale pot avea perioade când stagnează, perioade când evoluția lor pe toate palierele este spectaculoasă și perioade când regresează. Sunt momente de succes, câștiguri, dar și limite. Fiecare treaptă pe care o urcăm cu multă muncă, ne conduce către permanentizarea câștigurilor. Importanța familiei în recuperarea și funcționarea adaptativă a copilului cu nevoi speciale este vitală.

Oricât de mult ne-am dori, nu-i putem proteja pe copiii nostri de viață și nici nu putem trăi în locul lor. Tot ce putem face este să-i ajutăm să se adapteze lumii în care trăim. Mi-aș dori să reușim să facem lumea un loc mai prietenos, în care oamenii să fie mai atenți la nevoile tuturor copiilor tipici, atipici, iar pentru aceștia din urmă și familiile lor, să se simtă acceptați, înteleși, să fie ca oricare.

Atunci când vorbim de tulburări de adaptare la medii noi (grădiniță, scoală, schimbare locație -oraș, țară etc) pentru care copilul și părintele nu sunt bine pregătiți, incluzând aici și diversele probleme familiale, cum și când decizi că terapia a funcționat și nu mai este nevoie de sprijin specializat deoarece nevoia de moment a fost elucidată și lucrată?

În lucrul cu copiii care se confruntă la un moment dat cu o tulburare de adaptare sau cu diverse probleme familiale, mă văd pentru început, în terapie cu părinții, căci așa cum bine știm copilul este simptomul familiei din care face parte. La prima întâlnire stabilim și obiectivele terapiei. Apoi mă întâlnesc cu copilul pentru câteva sedințe și prin intermediul poveștilor, desenului, colajului și al jocului de rol accesăm de foarte multe ori inconștientul părintelui. Terapeutul este de cele mai multe ori mesagerul copilului către părinte. Apoi mă reîntâlnesc cu părintele pentru a-i oferi feedback și pentru a-l ajuta pe acesta să-și schimbe viziunea asupra copilului.

Din fericire, am avut în terapie părinți implicați, dornici să se cunoască și să se înțeleagă mai bine pe ei pentru a-și putea ajuta copiii.

O categorie mai aparte de părinți sunt aceia care aduc copilul la terapie și-mi spun că au încercat tot ce se putea și nimic nu a funcționat. Tot ce le-a rămas este să-i aducă la cabinet să-i schimb eu. Acestora din urmă le transmit că atunci când vin pe lume, copiii sunt perfecți. Ei imprumută comportamentele, ideile și convingerile celor care formează mica lor societate. Dacă dorim să-i ajutăm trebuie să avem grijă la ce le transmitem, la cum suntem noi, cât de mult ne iubim pe noi și pe cei din jur, cât suntem de toleranți și dispuși să acceptăm diferențele.

Sper ca cele scrise mai sus să aducă lumină pentru părinții care se simt nesinguri și temători. Ca mine. Terapia ajută, ieșirea din terapie, continuarea ei nu contează din punct de vedere al temporizării, contează ca părinte să fie alături de copil și să trăiască conștient. Nimic nu e garantat în viață, luăm ce primim așa cum vine, ne folosim de ce știm și facem ceea ce este mai bine pentru a ne îmbunătăți calitatea vieții.

Ieșirea din terapie – despre Cristina

Pe Cristina o găsiți aici. În afară de consiliere și terapie, în week-end susține și ateliere de dezvoltare personală pentru care Loli e prea mică, deși e doritoare. Nu reușesc să plec cu ea acasă după joaca cu Cristina.

Atelierele sunt structurate astfel: Cine sunt eu, cum mă văd ceilalți. Cultivăm semințe de respect, înțelegere, acceptare, culegem roade de bine și frumos.

• Vor intra în feeria sărbătorilor învățând să primească și să dăruiască.
• Își vor antrena spiritul jucăuș pentru a crea ornamente, felicitări și cadouri pentru cei dragi.
• Vor inventa povești și vor experimenta diverse roluri.
• Vor deveni conștienti de puterile lor și de puterea grupului.