Toată lumea vrea liniște, liniştire, somn, zen, stele căzătoare şi momente lente. Eu vreau tihnă, de fapt să-mi tihneasc. Asta se poate şi fără apatie şi lâncezeală. Să îmi pice bine şi fără regrete. Orice!

Dau exemplu ultima sărbătoare, sărbătoarea de Paşti. A venit, s-a dus, nu a fost ceva special. Am scris mesaje de sărbători. Cam fără patosul din alți ani, însă din suflet, de altfel. Am avut şi momentul acela de blocaj când nu ştii să răspunzi la poezii, video-uri, posturi foarte elaborate, unele chiar drăguțe. Este un sentiment pe care nu aş putea să-l explic. Știu că nu am sunat pe mulți, contează că m-am gândit la ei? Serios, m-am gândit la toți şi, cu toate că pare ciudat, nu am simțit nevoia de a lua telefonul şi vorbi neîntrerupt. După momentele de blocaj inspirațional am răspuns la toate mesajele şi la toți care m-au sunat. Am avut conversații telefonice, chiar, în care am râs cu lacrimi.

Dar nu mi-a tihnit totul. Am fost pe aceeași grabă, să fac totul, pe care nu l-am făcut, evident, şi nu am simțit nicio evlavie. 

Mă gândesc poate din cauza vârstei, poate din cauză că sunt un părinte neliniştit, mama cu normă întreagă de 3 ani şi poate lipsa de interacțiune cu oameni mulți, din diverse categorii de muncă şi parentală m-a făcut să uit de efervescența unei sărbători. Nu ştiu cauza exactă, îmi doream să intru în vria cardurilor, vederilor hand-made, decorațiunilor, convorbirilor pe temă etc. Mi-am dorit să vină timpul sărbătorii, acela când stăm cu toții şi cu toate că a fost frumos, a fost grăbit, să facem multe cu noi şi nu a fost tihnit.

Când va fi tihnă? Ţin minte că înainte de căsătorie, nașterea mândrei, înainte de a îmi face vreun plan de viață nu a fost om pe lumea asta care să îmi spună – este frumos totul, școală, prietenii, căutarea iubitului, nunta, când ai copii, când îmbătrânești, e frumos cu totul. Întotdeauna se termina fraza asta cu e greu, este frumos dar greu. Adevărat, nu am nimic de schimbat, însă de ce naiba am imprimat parcă în ADN treaba asta. Nu se putea doar e frumos. Să mă mintă cineva? Porneam în viața, poate, altfel? NU știu. E nevoie de conflict, să fim în contradicție cu una alta ca să devenim versiunea finală (o fi, aia upgradata maxim?). Mă lipseam, sincer. Uneori aş fi preferatul ca totul să fi  fost plat, nimic care să mă zgândăre şi să mă facă să bolborosesc cu năduf.

Partea cu e greu o ignor de cele mai multe ori. Partea cu e greu pentru că nu am timp, mă seacă. De timp am eu nevoie. Să stea. Mă uit cu Loli la Curiosul George. Episodul care ne place mult este cel în care George umbla la ceas ca să își facă rost de timp pentru joacă. Tare aş face şi eu asta ca să găsesc tihnă. 

Mă duc să opresc ceasul? Nuuuu, mă duc în vacanță. O vreau cu tihnă, cu o moață veselă. Noi pe lângă ea, să ne refacem echilibrul sufletesc, să fim 3 ființe care trăiesc clipa, fără griji. 

Cross fingers!