La mine acasă

Și acum după atâția ani am obiceiul de a spune: Mă duc acasă la mine. Casa mea e altundeva acum însă acasă la mine, Marina (nu la noi Loli, mami și tati)), este acolo unde am copilarit, am fost la școală, am legat prietenii pe viață, am plâns și râs de nenumărate ori și de unde credeam că dacă plec totul va fi exact cum mi-am propus. Ei, parșivă asta de viața, nu a fost exact ca în planurile inițiale, mi-a dat emoții și mult mai mult decât mi-am imaginat.

Așa mi-era dor de casa mea, habar nu am avut până am ajuns acolo. Și povestesc fetei mele pe drum (monolog a fost în final, extrem de neinteresantă viața mea dinainte de ea, pun pe seama vârstei fragede :)) despre cum acolo am mers la cămin, grădiniță, în clasa I cu un ghiozdan imens și cu penarul ăla de lemn (care acum ar fi în trend, gen conectare cu natura) pe care l-am urât din tot sufletul că nu era colorat și chinezesc, cum am mers la liceul de lângă casa, fix acela la care nu puteai concepe să nu intri, despre colegii mei de clasă, despre prima zi la liceu cu tenișii mei roz. Și despre primele mele iubiri, și despre marea mea iubire, tot din partea locului cu care nu m-am intersectat aici, ci la km depărtare.

Fântâna arteziană, locul de joacă de weekend, în centrul orașului, mi se părea foarte modernă ca design, și când nu mergea apa, iar paznicul era  plecat, o escaladam cu toată gloata din bloc.
Cofetăria copilăriei, de la colț,  este tot acolo, cu ceva modificări, prăjiturile la fel de bune. Toate au același farmec. Arată diferit acum, sunt tot acolo, la fel și amintirile.

Blocul meu în formă de U, cu magazinul Guliver unde erau de toate, cât permitea  Ceașcă, pe atunci. Acolo era un desen, la standul cu haine, finet și altele pentru botez, un desen mare cu bebe în păturică dus în cioc de barză. M-a urmărit imaginea asta în copilărie, urmăream și eu berzele poate-poate văd cum cară bebelușii. Ai mei mi-au lăsat asta drept explicație ceva vreme. Să nu faceți asta copiilor vostri. Adevărul nu prea mi-a convenit atunci când l-am aflat. M-a supărat la fel de tare ca povestea cu Moș Crăciun.

Parcul cu castani și statuile reprezentând personalități ale literaturii romanești. Țin minte cum ne povestea tata despre fiecare în parte și cum vizita în parc începea cu jocul de căutare a unui poet care a scris poezia pe care tocmai am învățat-o sau povestea ce urma să o citim. Alergătură asta dupa statui și cititul cu voce tare anii (perioada cât au trăit) era preferata noastră.

 
Lacul din parc era și el punct de atracție. La fel și acum. Când eram mici erau bărci cu vâsle. O perioadă bună de timp a fost lăsat în paragină, bărcile dispăruseră, era un loc gol, secat, arăta precum o cadă nefolosită. Azi este frumos amenajat, cu rațe, lebede, alte orătănii pe care copiii și adulții le îndrăgesc. Am uitat să luăm pâine de acasă, așa că am hrănit populația lacului cu pufuleți. Bine, Loli s-a hrănit cot la cot cu rațele. Cum Loli nu prea știe ce sunt pufuleții, nu îi cumpăr, doar gustat ocazional, i-a savurat nu alta. Unul în gură, unul la rațe.

Nu e doar atât….biblioteca, străduțele cu case, muzeele, muzeul unde am lucrat. Când vii câteva zile nici nu ajungi să-ți vezi toate neamurile, darăminte tot orașul. Mai departe de blocul meu și casa bunicilor Lolitei (aflate la capetele aceleiași străzi ;))))) n-am ajuns. Nu am avut timp! Mare dușman!

Mi-am reîntâlnit prietenele mele dragi. Am recuperat un pic din câte avem să ne povestim. E bine și atât. Important este că ne-am regăsit. Cu toate că avem copiii zburdalnici cu noi, simt că nu a trecut timpul și parcă ieri ne-am despărțit. Trecutul e aproape de prezent și e bine.
Am vrut să mă întâlnesc cu mult mai mulți, numai că ziua nu s-a lungit de dragul meu și nici mândra nu putea face față la atâtea chipuri și atâta grai moldovenesc. Mi-am recăpătat accentul cât am poposit acasă. 😊
A fost frumos, am simțit aerul de oraș aflat la confluența a doua râuri Moldova și Siret -ceața groasa de dimineață!

p.s. m-am plimbat prin oraș cu Loli de mâna, fără vreun gadget care să mă ajute să imortalizez ceva. Telefonul era plin cu filmele mândrei, așa că am pus-o pe prietena mea Adi să răscolească calculatorul pentru poze. Mulțumesc, Adi. La următoarea vizită voi fi mai bine pregătită!